Daddy Issues

5.

Perspectiva lui Justin Bieber

Am fost surprins să o văd pe Dawson, chiar când ridicam greutăți. A fost.. ciudat. Era înțepenită acolo în uşă, şi nu sunt sigur dacă mai respira. Îi tremurau genunchii şi gura ei era uşor între-deschisă. Jur că aş fii râs ca un psihopat, dacă nu eram în situația aia. Oricum, trebuie să încui uşa aia de acum încolo.

Am pus greutățile în dulap, în spate, ca să nu le vadă elevii. De obicei, băieții fac pe musculoşii și încearcă să le ridice. Însă scobitorile lor nu pot ridica 50 kg pe o mână. Pui de găină. Pf.

Am tresărit speriat cand am auzit o bubuitură puternică, din vestiar.

Nu am mai stat pe gânduri și am alergat spre vestiar. În capul meu erau deja zeci de scenarii. La naiba, trebuia să o scot afară din sală cum a venit. Încă e pauză, şi nu înteleg de ce a venit aşa repede. Nu o văd pe Dawson prea interesată de sport.

Am izbit uşa de perete şi am rămas blocat la vederea unor suviţe blonde, sub dulapul gigantic, făcut bucăţi. Inima îmi stătea pe loc, la gândul cu Alice moartă.. M-am forţat să mă mişc, şi odată ajuns lângă dulap, l-am ridicat cu o mână, căutându-i disperat mâna ei, ca să o pot trage de sub el, pentru că dacă încercam să ridic dulapul, ar fi căzut iar. I-am prins încheietura și am ridicat-o rapid în sus, lipind-o de corpul meu şi lăsând dulapul să cadă iar. Sunetul făcut de izbirea idiotului de dulap de podea, a făcut-o să tresară și am răsuflat ușurat, ştiind că e în viață.

"Alice? Alice.." am scuturat-o uşor, însă era inconștientă.

I-am căutat pulsul, apoi am scuturat-o iar, dar fără efect. Am luat-o cu grijă în braţe, şi am intrat în baie. Am pornit apa şi i-am dat pe faţă.

"Haide Alice.. "

Am oftat exasperat şi speriat şi am început să mă gândesc ce naiba o să îi zic directorului şi părinților ei că s-a întâmplat.

Dar am expirat ușurat când i-am văzut ochii verzi, deschizându-se. Si-a pus mâna la frunte, iar eu am susținut-o mai bine,punându-mi palma pe spatele ei.

"Hei, eşti bine?" am întrebat-o, însă doar şi-a pus mâinile pe faţă, începând să plângă.

"Unde îmi e telefonul?"

Poftim? Am rămas cu gura căscată. Cât de superficiali pot fi copiii din ziua de azi? Doamne.

"Asta contează acum?" am mârâit. "Era să mori. Eşti bine? Ce s-a întâmplat?"

"Sunt bine.. cred." a închis ochii. Deja mă sperie. Am scuturat-o uşor, rostindu-i numele.

"Domnule profesor, sunt bine.. "

"Atunci de ce plângi? Alice, te duc la asistenta școlii."

"Dar, dar-"

Prea târziu. Am ridicat-o, în stilul miresei, şi am urcat rapid la etajul trei, ignorând întrebările şi privirile elevilor. La naiba, mă enervează. Râd ca măgarii și trag concluzii pripite și vreau doar să le sparg capul.

"Ce e aşa amuzant?"

S-a auzit o voce puternică, care a acoperit toate vocile din jurul meu. Oh, Zayn, ai apărut la fix! Zayn Malik este profesorul de psihologie , un bun prieten de-al meu.

M-am întors spre el, făcând semn cu capul spre Alice, care era roşie la faţă şi privea în jos. Zayn s-a încruntat, făcându-mi semn cu mâna să plec. Am continuat să urc scările, şi am zâmbit discret la auzul vocii lui Zayn.

"Clasa a 12-a, intrați în clase, vă așteaptă un test la psihologie."

Aw. Test, zici. Le-am auzit protestele, şi zâmbetul meu s-a lărgit.