Daddy Issues

10.

Însă nervii mei s-au dus rapid când maşina lui Justin a fost împinsă cu putere în faţă, drept în oamenii ce treceau. Sunetul produs de impactul maşinii în momentul în care s-a rostogolit pe asfalt mi-a zgâriat creierul şi.. totodată.. mi-a frânt inima şi mi-a umplut ochii de lacrimi.

Mi-am pus mâinile pe faţă şi am închis ochii. Justin trebuie să fie bine.. trebuie. Maşina lui..doar s-a rostogolit..puţin.. Mi-am ridicat rapid capul, reușind să văd corpurile oamenilor de pe trecerea de pietoni, peste care era masina domnului Justin. Inima mi s-a oprit pentru o
secundă când am realizat că una dintre persoanele de pe jos era Rose..

"Alice,eşti bine?"

M-am uitat spre Riley,care părea atât de liniștit.. În momentul ăla am vrut să-i dau un pumn în faţă. Am explodat.

"Tu glumești cu mine?! Aia..femeia aia era Rose.. Iar bărbatul ăla e.." am incercat sa explic, dar lacrimile curgeau tot mai repede pe obrajii mei. Eram speriata si nervoasa ca, atunci cand am realizat ca si domnul Bieber e ranit am inceput sa plang mai tare. Daca e mort?

Am privit pe geam oamenii care au sarit sa ii ajute. Masina domnului Bieber era intoarsa cu susul in jos, masina care se bagase in el avea partea din fata zdrobita, iar pe trecerea de pietoni erau vreo 5 oameni intinsi pe jos, printre care si Rose.. Fara sa ezit m-am dat jos din masina si am fugit acolo. Cred ca Riley striga sa ma intorc. Nu stiu. Puteam sa aud doar sirenele masinilor de politie si ale masinilor de salvare; eram inghetata de frica si eram pur si simplu socata, neputand sa vad nimic altceva decat masina domnului Bieber, distrusa total. M-am apropiat si mi-am simtit stomacul intorcandu-se cu susul in jos cand am vazut sange. Mult sange.

Am simtit cum un barbat, un medic ma trage incet in spate, urmat de alti oameni, medici, paramedici, asistente.. Plangeam atat de tare incat au incercat sa ma duca la spital, sa-mi dea niste calmante, dar m-am opus si am asteptat sa ii vad salvandu-i pe oamenii aia.

Au ridicat-o pe Rose şi au pus-o pe o tragă. Îmi simțeam inima bătând ca nebuna, şi tremuram rău. Femeia care a avut grijă de mine de când eram mică era plină de sânge şi plină de vânătăi! Am închis ochii când au trecut cu ea pe lângă mine, nevrând să o văd. Nu aşa.

Ochii mei s-au deschis larg când am auzit sunetele groaznice făcute de oamenii care încercau să îl scoată pe domnul Bieber din maşină.. Au scos una dintre uşi şi au început să distrugă tot automobilul.. Inima mea bătea atât de rapid încât îmi simțeam tâmplele pulsând.

"Cu grijă! " unul dintre medici a strigat, făcându-mă să tresar şi să mă uit spre ei.

Profesorul meu de sport era plin de sânge, cu fața zgâriată şi buza de jos spartă. Încercau să îl scoată dar nu puteau.. Dacă e mort?.. Nu vreau să moară..

***

Am deschis încet ochii, regretînd imediat, deoarece o lumină albă puternică era în fața mea. Am gemut încet,încercând să îmi duc mâna la ochi,însă am simțit o durere ciudată când am făcut asta. Am deschis ochii şi am observat că avem o perfuzie la mână.

Eram în spital! Abia acum îmi aminteam tot ce se întâmplase mai devreme. Dar ce caut eu în spital? Unde sunt Rose şi domnul profesor? Şi Riley? El a plecat? Sau e aici? Probabil i-a spus Jessicăi.. Nu?

M-am ridicat în fund şi m-am uitat în jur, încruntată. De ce sunt aici? Am leşinat sau ceva si m-au adus aici? Trebuie să vorbesc cu doctorul, vreau să vorbesc cu Rose.. Cine ştie ce are sau unde e acum.. Mi-am luat telefonul şi am dat încet cu degetul peste ecranul spart, amintindu-mi cum am reușit să îl distrug, în sala de sport. Nici măcar nu o pot suna pe mama.. Ce o să fac eu aici?

"Domnişoară Dawson..?"

Am tresărit când o asistentă a intrat în salon.

"Da.. Sunt bine, trebuie să plec acum.." am spus cu vocea tremurândă, privindu-mi perfuzia,care era destul de dureroasă. Vreau să plec. "Trebuie să plec acum."

"Mă tem că nu se poate încă.. Doctorul vrea să mai stați măcar azi, până vă puneți pe picioare. Aveți o lipsă mare de calciu, ăsta fiind motivul pentru care ați leşinat şi-"

"Nu-mi pasă, vă rog, lăsați-mă să plec. Cei răniți în accident.." am suspinat, simțind lacrimile formându-se în ochii mei. "Îi cunosc.. Sunt persoane la care țin mult. Trebuie să plec acum."

Tremuram rău şi aveam vocea răguşită şi tremurândă. De parcă țipasem toată ziua.

"Domnişoară, nu puteți pleca încă. Vă rog să îmi dați numărul de telefon al părinților dumneavoastră. Sunteți minoră şi avem nevoie de părinții dumneavoastră să semneze actele de externare."

Mă simțeam din ce în ce mai rău. Nu putea, deşteapta asta, să nu aducă vorba de părinții mei?! Abia mai respiram de lacrimi dar am reuşit să țip la ea.

"Eu nu am părinți!"

Plânsetele mele şi bip-urile făcute de maşinăriile din jurul meu erau singurele lucruri care se auzeau în cameră. Ea doar se uita şocată la mine, şi spunea ceva, ceva ce nici măcar nu am auzit din cauza gândurilor mele gălăgioase cu părinții mei..

Aveam 4 ani când tata nu a mai venit acasă. Nici nu-mi amintesc cum arată.. Mama mă ignora de fiecare dată când întrebam de tata. De la 5 ani, la grădiniță, tot ce voiam era să vină tati să mă ducă acasă. Când ieșeam de acolo, împreună cu copiii din grădiniță, cel mai oribil moment din toată copilăria mea era când îi vedeam pe toți cum sar în brațele taților lor. Tații lor îi așteptau în curte şi era groaznic pentru mine, o fetiță, să văd zi de zi copii cu tații lor. Să-i văd fericiți, cum eu nu am fost şi nu o să fiu. Tatălui meu nu-i pasă de mine. Pe când aveam 12 ani, mama mea a decis că ar trebui să muncească pe alt continent, să plece şi să-şi lase copilul cu o femeie pe care abia o întâlnise. Nu am avut nimic de spus, nu m-a întrebat nimeni. Următoarea zi m-am trezit că am 15 ani şi ea tot nu se întorsese. Nu am văzut-o de atâta timp.. Vorbim de două-trei ori pe săptămână, dar nu tot timpul. Acum că telefonul meu e distrus,şi sunt internată aici, cum o să mai vorbesc cu ea? Ce o să fac? Ce se întâmplă cu Rose? Dacă moare, eu o să rămân singură..

Vedeam doar negru în fața ochilor şi înainte să simt cum îmi cade capul în pernă am auzit-o strigând după doctor..