Diabolik lovers - Iubire Alb-Negru

1835

*Esperanza p.o.v. - 27 mai - 22 iulie *
Cerul era înnorat, în ciuda faptului că nu a căzut până acum nicio lacrimă. Pământul tot uscat a rămas din cauza secetei de vara asta.
Cred că greblez pământul ăsta de două ore încontinuu. Prea obosită, decid să mă îndepărtez de grădină și merg la chiuveta din fața casei. Mă spăl pe față cu puțină apă și mă așez pe canapeaua de lemn. Nici nu știu cum o să ne mai descurcăm. Totul e din ce în ce mai tensionat pe an ce trece. Uneori nici nu știu dacă ne vom mai întoarce vreodată în Barcelona. Deja au trecut 57 de ani în 57 de minute și nisipul din clepsidră nu mai are mult până se va scurge cu totul. Închid ochii pentru o secundă. În mintea mea se întorc străzile orașului, zâmbetele oamenilor, grădina din spatele casei plină de culoare și grajdul în care ne țineam caii. Mereu mi-au plăcut caii. Sunt niște animale nobile și înțelepte, dar neînțelese. În minte mai apar râul din pădurea de după dealul din spatele casei unde obișnuiam să merg cu ajutorul vreunui cal sau de una singură și să îmi las frustrările să ia cursul apei de cristal ori să mă duc prin pădure și să-mi exersez talentele de tras cu arcul.
Sunt întreruptă din această reverie de vocea cuiva din îndepărtare. Tereza. Mă ridic de pe canapea, timp în care venea la mine fluturând o hârtie și aproape țipând.
Eu: Tereza, mai încet! Putem fi auzite!
Tereza: Nici nu-mi mai pasă cine ne poate auzii având în vedere problemele cu care se confruntă Ricardo Martinez! Ce mai facem noi pe aici este ultima lui grijă acum, uite!
Îmi întinde hârtia, care mi-am dat seama că era o scrisoare. Chestii de zi cu zi, fugari, seceta din anul acesta. Ultimul paragraf mi-a atras atenția în mod special, totuși.

"Barcelona se confruntă cu mari probleme, mai ales cu posibili țărani și artizani care vor să se răscoale. Ricardo se chinuie în continuare să-i oprească, dar legile sale restrictive, cât şi abuzurile pe care le face în continuare atrag atenția altora care și ei încep să i se opună. Nimeni nu cunoaște când ar fi momentul oportun ca să atacăm. Știi doar ce au pățit cei care au luat parte la tentativa din iarna lui '20. Îți voi scrie cât de curând voi mai reușii."
- Alejandro Fernandez

Oamenii nu mai vor să fie sub controlul lui. Un zâmbet a apărut pe buzele mele, fără să îmi dau seama. După atâta amar de timp. Pe seară stăteam în salonul din casa mare, în spatele perdelelor trase, adunaţi în jurul unei lămpi. Continuam să mâncăm şi să dezbatem subiectul până la denunțarea verdictului. Tata a citit şi el conţinutul şi analiza cu o deosebită atenţie fiecare cuvânt. A lăsat foaia pe masă și a stat un timp să se gândească, apoi și-a schimbat expresia feței într-una serioasă și s-a întors la mâncarea sa. A sosit timpul pe care îl așteptam.
Tata: Acest Alejandro care ți-a scris în ultimii ani, spune-i că îi voi trimite niște bani pentru el și banda lui dacă reușesc să-i mai pună bețe în roate inamicului nostru.
Tereza a mai corespondat cu Alejandro, pe care și eu îl cunosc de dinainte de abdicare și care îl văd în stare de a agrava situația lui Ricardo. Și uite cum s-a întors roata! Următoarele 15 scrisori ce au urmat au descris cu lux de amănunte felul în care Alejandro a început să atace alături de mişcarea de rezistenţă. Atacuri mari şi violente pe care nu le pot prezenta aici. Tata s-a ținut de cuvânt și a obținut bani prin comerț şi prin căutat de lucru cu ziua, Marisol și bunica au contribuit și ele cu bani, iar totul începea să se îmbunătățească. Chiar și lumea din diverse locuri i s-a alăturat prietenului nostru din oraș. În ultima scrisoare pe care am citit-o am aflat că mulți vor să scape de Ricardo și să-l aducă pe fiul său drept succesor ori noi eram solicitați să preluăm conducerea. Ăsta era momentul în care aveam să ne întoarcem în Barcelona noastră și să recuperăm tot. Ne-am deghizat, am luat caii și noaptea aceea a fost ultima în care am mai pășit în acea casă.

16-17 septembrie
Ajunși în oraș după 3 zile de drum, am mers spre ascunzătoarea lui Alejandro. Arăta ca o simplă casă pe exterior, dar în interior era precum un templu, împrejmuit de garduri înalte și cu un spațiu mare cât pentru un loc unde să te antrenezi cu vreo 10-20 de persoane în aer liber. În casă erau biroul lui, cât și camera armelor, ascunsă la subsol. Noi a trebuit să ne ducem spre bucătăria mică pentru a servii cu ei masa de seară, apoi am mers către unul din dormitoare. Am stat alături de câteva fete și femei mai în vârstă care erau încrezătoare în reușita noastră și în libertate. Câteva ne juraseră credință de dinaintea răsăritului. Din această cauză nu am putut să dorm pentru restul nopții. Uitasem cu totul faptul că întoarcerea noastră ne va restabilii și succesiunea la tron, iar asta însemna că eram următoarea regină. Faptul că mă răsuceam în pat nu mă ajuta de niciun fel, mai ales când nici pătura ori mintea mea nu îmi permiteau să o fac prea des, fie de căldură fie că se încurcau. Eu aveam să-i conduc pe ei. Oamenii care doreau să ne întoarcem din exil, cât și cei care nu ne doreau, iar gândul la eșec îmi întorcea stomacul pe dos. Eram pe cale să adorm atunci când am auzit zgomote în jur. Toți se trezeau unul pe altul pentru a ne pregătii de marele "eveniment". Până să se crape de ziuă ne-am ridicat toți din paturi și ne-am îmbrăcat. Ne-am dus în camera armelor și ne-am luat fiecare ce aveam nevoie. Săbii, pistoale, pumnale, torțe etc. Eu am avut nevoie doar de niște praf de pușcă. Am ales să folosesc același pistol ce m-a însoțit în timpul "exilului" și pumnalul de argint. Ne-am pus pelerinele, și am ieșit din ascunzătoare. Am anunțat trezirea orașului, servind ca ceas deșteptător armele noastre. În doar puțin timp eram în centrul Barcelonei și ne luptam cu armata lui Martinez. Alții ni s-au mai alăturat, alții au încercat să ne ajute, dar au fost răniți, iar ultimii doreau să ne oprească și ei. Cum-necum, am reușit să trec pe lângă militari și am intrat în vechea mea casă, care acum arăta puțin diferit în materie de decor. Fundația era aceeași. Din scrisorile vechi ale lui Alejandro către sora mea, am înțeles că asta e noua casă a unuia dintre consilierii "prietenului" nostru. Continui să avansez și să caut ținta prin camerele casei. Ajunsă în sufragerie, am simțit o lovitură puternică la ceafă ce ma pus jos. Amețisem pentru câteva secunde, apoi am văzut că am fost lovită de o statuetă albă din ceramică. Era în spatele meu.
Consilierul: Ia te uită că s-au întors șoarecii! Știi că femeile nu au ce să caute la conducere, nu scumpa?
M-am întors spre el când se pregătea să mă împuște, dar atunci a fost lovit la coloană de o servitoare. Când era pe jos, ultimul lucru pe care l-a văzut a fost cum femeia cu păr șaten l-a lovit la cap folosindu-se de bustul său din marmură neagră. Acesta a murit la scurt timp. Fata m-a ajutat să mă ridic, apoi mi-am dat seama că nu se mai aud strigăte sau sunete de armă. Am ieșit afară amândouă și am văzut că soldații s-au predat, câțiva au cerut să ni se alăture. Pe unii chiar i-am recrutat pentru că am văzut cum își doreau să lupte de partea noastră, restul au fost executați. A durat ceva să-i tratăm pe cei răniți având în vedere gravitatea lor. Barcelona a redevenit a noastră într-un mod nesperat de ușor. Cel mai probabil este liniștea dinaintea furtunii. Acum nu mai e nevoie decât de eliberarea celorlalte orașe. Am aflat în aceeași zi că sora mea nu a avut un singur informator. A avut mai mulți și spre norocul nostru în orașe diferite. În timp am reușit să eliberăm din ce în ce mai multe până am ajuns în gura leului. Zaragoza.