Seducția pânzelor

Capitolul 1. Schița unei premoniții

Un nou mister.
O nouă viziune.
Un nou început.
Sunt Dalia și așa începe aventura mea.
Șevaletul cu panza impecabilă se află în fața mea, luminează precum un soare iar eu îi simt căldura și îi permit să pătrundă în mine. Pensula este cea care prinde viață printre degetele mele, zboară liberă deasupra suprafeței albe dar în același timp rămâne conectată la sufletul meu. Nimic nu se poate asemăna cu plăcerea creației, intensitatea sentimentelor de triumf când realizezi cu exactitate ceea ce simți și profunzimea detaliilor care pot schimba complet perspectiva privitorului. O loterie, o joacă de-a vrăjitoarea, îmi va arata ceva la care nu mă aștept dar de o importanță pe care nu o știu încă. E prea complicat câteodată și nici eu nu pot înțelege. Sunt concentrată și nerăbdătoare să văd ce vrea să îmi comunice destinul. Mă aștept la orice pentru că de multe ori am fost luată prin surprindere, în mod plăcut.

Deodată tresar speriată fiindcă se aude un sunet strident. Știu ce e...dar nu vreau să cred că nu reușesc să termin ceea ce am început. Mă mișc mai repede și mai repede pentru că nu se poate încheia așa, nu e posibil să nu aflu. Linii curbe de diverse nuanțe, un curcubeu fără contur. Sunt convinsă că tușul final va fi piesa principală a picturii. Fundalul nu poate prezice decât ceva maiestuos. Dar acum trebui să acționez cum nu am făcut niciodată. Arunc o culoare aleasă cu ochii privind în altă direcție și aștept să mi se dezvăluie capodopera.

Sunetul enervant se aude dinou...de data asta și mai tare, mă chinui din toate puterile să rămân legată de această clipă. Clipesc o dată și mii de steluțe aurii apar în jur, clipesc a doua oară și se dezlipește de la sol, se învârte cu o viteză amețitoare pentru a se așeza culoarea și desenul este terminat. Mă retrag puțin în spate cu 2 pași și agitația mă face să vibrez de curiozitate, observ că pe degete am negru și încep să mă îngrijorez. Dar cum se poate așa ceva? Unde sunt toate liniile delicate? Mă așteptam să fie o capodoperă, ceva ce nu s-a mai văzut pe planeta asta. Acea feminitate a mișcărilor trebuia să încadreze ceva de-a dreptul elegant dar....este Daffy Duck în forma Looney Tunes !!! Nu mă pot abține și încep să râd. Cum o rață poate deveni atât de importantă? Nu mă mai opresc nici când clipesc și a treia oară iar deasupra mea se află tavanul camerei mele. Continui să râd și mă întind spre alarma telefonului care parcă râde și ea de mine. Am știut eu că e greșit să torni un tub întreg de culoare în mijlocul picturii. Destinul în spune că am fost naivă și că merit să zâmbesc mai des? Am fost stresată prea mult în ultima perioadă (adevărat) cu facultatea și am uitat cine sunt (adevărat dinou), nu o marionetă ci o persoană.

Sunt o minionă, undeva la un metru și un șnițel, cu părul lung șaten, până la fund și ondulat. Ochii? Mereu mi-au fost apreciați și văzuți drept ,,exotici" deși eu îi vedeam banali, negrii, cu nimic speciali. Pot spune că atrag privirile tuturor pe stradă datorită  ,,dotărilor " de la mama natură, deși îmi place să fiu mai invizibilă, nu am suportat niciodată să fiu în centrul atenției. Nu mă bag în seamă cu toată lumea și mă stresez inutil din aproape.... ORICE. Din această cauză m-am apucat și de pictură, în timp a devenit refugiul meu preferat. Aproape la fel de important precum cafeaua de dimineață pe care nu o pot rata, indiferent de circumstanțe, e carburantul meu ce mă pune în mișcare dar și un sistem de a proteja persoanele din jurul meu. Fără doza mea de cofeină sunt un zombi ursuz care poate mușca la nervi, aproape orice. 

Astăzi este prima zi de libertate în care nu trebuie să mă duc la cursurile de psihologie și științe ale educației, fiindcă ieri am absolvit. Uraaaa! Pot trăi așa cum mi-am dorit, fără testări și profesori obosiți. Da, ar trebui să mă simt mândră că tocmai am încheiat un capitol nou al educației dar nu e chiar așa. Nu mi-a plăcut din primele ore la care am fost prezentă și nu puteam să dau înapoi. Era ori să fac facultatea în țară ori să mă duc în Germania, unde locuiesc părinții mei și să muncesc ca femeie de serviciu în instituția unde lucrează ei, fiindcă doar acolo voiau să mă ducă, să muncesc din greu și să ajung în câțiva ani asistenta lor. Asta dacă bineînțeles urmam cel puțin trei cursuri de formare, tot în psihologie! Total aberant! Părinții mei erau psihoterapeuți și unii foarte buni dar din păcate și foarte stricți. Dacă nu făceam ca ei, trebuia să găsesc o altă modalitate dar să le depășesc așteptările iar dacă îi ascultam în totalitate, îmi preluau viață fără șansă de opunere. Astfel am decis să rămân în țară, cu chirie, să urmez cursurile plictisitoare la care eram tratată ca o pacientă, doar să îmi urmez visele. Iar eu visam încă de când eram mică să fiu o artistă. Acum visez și materializez pe pânză animații TV, oare voi fii pacient într-un spital de nebuni până la urmă? Încep să am niște îndoieli asupra propriei sănătăți mintale.