Prezentul meu ești tu

CAPITOLUL XXVII - Prezentul meu ești tu!

     -A plecat? De ce?

     -E vina mea, îi răspund cu privirea în jos, s-a supărat aseară pe mine...

     -Și nu știi când a plecat?

     -Nu... n-am dormit împreună.

     -De ce? face ea mirată.

     Îi povestesc ce s-a întâmplat, în timp ce Blake îl sună pe Damian, dar fără rezultat.

     -Credeți că s-a întors acasă? îi întreb.

     -Damian nu ar face asta, spune Blake. Sau cel puțin mi-ar fi spus... Poate că avea nevoie de aer curat, nu îți face griji, sunt sigur că o să se întoarcă.

     -Atunci de ce nu răspunde la telefon?!

     Nu apuc să primesc vreun răspuns, căci telefonul din mâna lui Blake începe să vibreze.

     -E Damian! spune el și duce telefonul la ureche. Alo?

     Răsuflu ușurată, însă privirea încruntată a lui Blake mă neliniștește.

     -Poftim?! Ok.

     Închide telefonul și ne privește serios. Mi se taie respirația.

     -A avut un accident, m-a sunat de la spital.

     Inima mea ratează o bătaie și sunt cuprinsă de panică. E vina mea, e numai vina mea...

     -E bine? întreb eu repede.

     -E bine, n-a fost... Stai, Calypso, unde...?

     Dar nu mai apuc să aud restul întrebării, căci ies din casă în fugă și o iau la vale pe șoseaua pe care am venit. Fac autostopul din mers și am norocul să fiu luată repede de către o femeie, care mă duce până la spital.

     Îmi țin mâna pe lănțișor tot drumul, așa cum fac atunci când sunt stresată, iar când mașina ajunge la destinație, strig un „mulțumesc" și ies grăbită. Intru în clădire și întreb de iubitul meu.

     -Nimeni cu acest nume nu ocupă vreun salon, mi se răspunde.

     Poftim? Ce înseamnă asta?! Unde e Damian?!

     Privesc holul larg și văd un bărbat brunet ieșind pe o ușă.

     -Damian! strig eu atât de tare încât toată lumea se uită la mine.

     Alerg până la el, făcându-mi loc printre oameni și îi sar în brațe, strângându-l mai tare decât am făcut-o vreodată.

     -Ești bine! exclam eu ușurată.

     -Evident că sunt bine! Ce ai crezut?

     -Mâna ta! spun eu, văzând că are un bandaj la încheietura mâinii stângi.

     -E doar o entorsă. Nu ți-a spus Blake? Chiar așa, unde sunt el și Cynthia?

     -Am plecat înainte să apuce să îmi spună... Probabil că sunt pe drum. Mi-am făcut atâtea griji!

     -Serios? mă întreabă el și zâmbește pentru prima dată.

     -Normal! De ce ai plecat? Ce s-a întâmplat?

     -Mergeam la supermarket, voiam să iau ceva pentru micul dejun. O mașină a vrut să mă depășească, dar banda cealaltă nu era liberă, așa că am tras de volan în dreapta ca să îl las să intre înapoi pe banda lui și era să intru într-un șanț; în fine, nu știu exact ce am făcut și după nu mi-am mai simțit mâna, am crezut că era ruptă, dar se pare că e doar o entorsă.