Amurgul zeilor

Capitolul III - O plimbare prin pădure

        Dacă ți-ai pierdut calea, nu înseamnă că te-ai rătăcit, doar ai făcut un ocol neașteptat.

                                                                                                         – Liu Xing –

        — Băiete, fugi, mă! N-auzi? Ferea, mă!

        Liu își dădu seama că se afla într-o zonă periculoasă abia atunci când un bărbat vânjos îl prinse de braț și de spate și îl trase deoparte.

        — Cade pomu' pe tine și ne bagă ăștia la pârnaie degeaba, zise omul. Fii mai atent, dă-o în mama ei de treabă.

        Înțelegând că muncitorii erau nervoși din cauza lui, își ceru scuze. Nu știa multe cuvinte în limba română, dar pe unele ajunsese să le folosească destul de des. Nu era prima oară când se găsea într-o situație neplăcută. Nu mai avea ochi pentru lumea reală, fiind mai tot timpul adâncit în gânduri deprimante.

        Își ceru încă o dată scuze oamenilor care-l certau din priviri, apoi plecă mai departe. Muncitorii se întoarseră la treaba lor, curățând trunchiul de copac. Alți muncitori se căzneau să scoată rădăcina putrezită și să curețe locul, pentru ca puieții nou plantați să poată să crească în voie.

        Liu abia dacă înregistră toate aceste lucruri. Se gândea la cei pe care îi lăsase în urmă și la cât de mult regreta că îl însoțise pe doctorul Antoine. Crezuse că în acest fel avea să prindă ocazia să-și îndrepte o parte din greșelile făcute, dar se înșelase amarnic. Situația lui se înrăutățise tot mai mult cu fiecare zi care trecuse. Ajunsese să stea mai tot timpul închis în camera sa, retrăind războiul cu Jezebel, analizându-și greșelile și învinovățindu-se pentru fiecare în parte.

        Gardienii suferiseră pierderi uriașe, mult mai mari decât se așteptase Liu. Existau câțiva care se aflau prin spitale, însă cei mai mulți muriseră. Fiind liderul lor, considera că întreaga vină îi aparținea. El concepuse planul de atac și tot el hotărâse momentul invaziei. Era adevărat că fiecare Gardian răspundea de acțiunile sale, dar Liu ar fi trebuit să se afle alături de ei și să le ofere îndrumare. În schimb, el se alăturase echipei de recuperare... și nici acolo nu făcuse mare lucru. Îl învinsese pe Zhurong, apoi fugise ca un laș din calea lui Quezzal, lăsându-i pe Agni și Hod să înfrunte furia monstrului.

        Ce fel de lider acționa în felul acesta? Unul care nu-și merita poziția, desigur.

        Coborând o pantă alunecoasă, Liu se opri câteva clipe aproape de marginea drumului. Se îndepărtase cam mult de cetate, dar nu-și făcea griji. Cumva, reușea de fiecare dată să-și găsească drumul înapoi, chiar și atunci când nu-și dorea asta.

        Urmări câteva minute mașinile care treceau în viteză, apoi se întoarse în pădure. Nu avea o țintă anume, mergea acolo unde îl duceau picioarele.

        Coborî o altă pantă mai puțin abruptă, apoi rătăci printre copaci până când ajunse într-un luminiș. Vântul tomnatic se arăta mai furios aici în vale, iar soarele părea un rege nemulțumit de tronul său ceresc. Natura putea să fie tare ciudată uneori. Fiind obișnuit cu clima controlată a orașului New Edge, Liu găsea toate aceste lucruri fascinante, iar în alte circumstanțe ar fi studiat fenomenul cu mare interes. Acum, însă, nu avea răbdarea necesară pentru așa ceva.

        Se opri în dreptul unui copac care avea trunchiul ca un S deșirat și era aplecat într-o parte. Rădăcina arborelui părea o caracatiță care eșuase pe uscat. În ciuda slăbiciunilor sale, copacul rezistase ani la rândul, până când o furtună se dovedise prea puternică pentru el și îl doborâse fără milă. Liu îi înțelegea foarte bine tragedia...