Amurgul zeilor

Prolog - O viață furată

        Ce este o umbră într-un ocean de întuneric? O zbatere inutilă, o răzvrătire fără speranță, o viață furată.

        Uneori mă întreb dacă nu cumva sunt defect, pentru că nu pot să văd lumea așa cum o vedeți voi. Apoi îmi aduc aminte că sunt diferit. Demult, în vremuri la care voi doar visați, am fost și eu om, dar un monstru m-a schimbat, m-a transformat în ceea ce sunt acum.

        Voi mă știți drept Marc Evans, dar acesta este un nume uman. Eu nu mai sunt om. Sunt un suflet hibrid, o combinație obscenă între un suflet uman și unul zemorf. Vinovat pentru această transformare este Quezzal, liderul zemorfilor. Din cauza lui, o specie măreață a ajuns în pragul extincției, iar numeroase lumi au fost transformate în bolovani radioactivi. Din cauza lui, omenirea a luat-o de la capăt de foarte multe ori, ca într-un joc de calculator resetat după o greșeală catastrofică.

        Quezzal a venit de departe, dintr-o lume situată aproape de centrul galaxiei. Hăituit fără încetare de nava celui de-al doilea Lord Creator, o entitate care controlează cursul vieții în această galaxie, a ajuns pe Pământ. Găsind o portiță de scăpare, a capturat douăzeci și doi de oameni primitivi și a efectuat experimente pe sufletele lor. Așa m-am născut eu și ceilalți ca mine. Suntem creațiile lui și nu putem uita asta niciodată. Nu avem nume adevărate, mai degrabă indicative numerice după care să ne recunoască. Eu sunt Vaihr, ultimul și cel mai important experiment al său. Anihr, jumătatea mea, a fost prima ființă umană pe care Quezzal a schimbat-o.

        Dintre toți cei creați de Quezzal, eu și Anihr avem o legătură specială. Monstrul ne-a condiționat să ne căutăm unul pe celălalt în timpul vieții, dorind ca prin noi să răspândească valorile morale ale familiei. Din păcate, firea noastră zemorfă a complicat foarte mult lucrurile. Aceasta căutare continuă a produs conflicte ce puteau fi evitate, dar și foarte multă suferință. Suntem legați unul de celălalt, dar eu și Anihr gândim diferit, iar țelurile noastre sunt adesea opuse. Ea este atrasă de partea umană a sufletului ei, pe când eu am îmbrățișat moștenirea zemorfă.

        Nu a fost mereu așa. În primele încarnări de după schimbare, pe vremea când Quezzal abia se obișnuia cu lumea invizibilă care înconjoară planeta – o lume creată de al doilea Lord Creator pentru a captura sufletele oamenilor, a le separa după gradul de corupere și a le pregăti pentru reîncarnare pe cele care merită acest lucru – am dus o viață liniștită. Monstrul a avut un control mai mic asupra noastră, transferul secându-l de puteri. Abia câteva vieți mai târziu a început să ne controleze destinele și să ne programeze pentru reîncarnare.

        Ca să scape de furia celui de-al doilea Lord Creator, Quezzal s-a auto-exilat în Venebris, lumea care înconjoară planeta. Pentru a evada de acolo, el are nevoie de o civilizație avansată care să acționeze din exterior.

        Noi, experimentele sale, trebuia să conducem omenirea pe drumul tehnologiei, pe drumul măreției, lucru pe care l-am și făcut, dar, pe parcurs, sufletele unora dintre noi au devenit corupte și au fost respinse de Marele Flux, un loc special din Venebris în care sufletele sunt pregătite pentru reîncarnare. Ne-am împuținat, dar scopul nostru a rămas același, chiar dacă adevărul ne-a fost întotdeauna ascuns. Quezzal ne-a condiționat să uităm totul la fiecare nouă reîncarnare și să ne amintim viețile anterioare doar în momentul renașterii sale.

        Prima oară când omenirea a atins un nivel tehnologic destul de avansat pentru a accesa Venebrisul, Medihr și-a oferit trupul pentru a-l primi pe Quezzal în această lume. Fără știrea lui, s-a sacrificat pentru stăpânul de care n-a avut habar până în acel moment. Sufletele atinse de puterea lui Quezzal sunt cotropite de întuneric mult mai repede, iar pentru hibrizi este mult mai rău.