Prezentul meu ești tu

CAPITOLUL XXIV - Pune-ți o dorință!

     -Mda, depinde cum o iei. Tu cel puțin nu ești obligată să te ocupi de firmă, îl ai pe Rye.

     -Stai liniștit, nici dacă aș fi fost singurul copil, tot n-aș fi acceptat.

     -Serios? De ce?

     -Nu sunt responsabilă deloc. Și când spun deloc, crede-mă, chiar deloc!

     Zâmbesc. Are dreptate, e puțin împrăștiată, mai ales când vine vorba de sentimente.

     Avem parte de o discuție puțin cam plictisitoare, căci niciunul din noi nu știe despre ce am putea vorbi și încep să regret că am venit aici. Poate că într-un loc mai obișnuit, cum ar fi o terasă, nu am mai fi fost atât de timizi. În fond, nu îmi pot imagina o relație cu Calypso, fie ea de prietenie sau de iubire, fără tachinări. Totuși, timpul trece repede și ne este servită mâncarea. Poate că și-a luat salată ca să poată mânca și desert, dar nu, îmi spune că nu vrea. Eu știam că fetele adoră dulciurile, cât de diferită e Calypso de restul fetelor?!

     A trecut o oră și jumătate de când ne aflăm aici și deja am cerut nota de plată. Nu știu ce altceva am mai putea vorbi, așa că o întreb:

     -Vrei să mergem?

     -Cum vrei tu, îmi răspunde ea.

     Mă gândesc puțin, apoi mă ridic de pe scaun și ea îmi urmează exemplul. Ieșim afară și o întreb dacă ar vrea să ne plimbăm prin parc, uitând complet că nu e îmbrăcată pentru o plimbare.

     -Nu-i nimic, te poți schimba și ne vedem acolo, nu mă deranjează, îi spun eu, mulțumit că am găsit o soluție.

     -Cred că ar fi bine să merg acasă, nu vreau să dau de bănuit și, în plus, sunt destul de obosită.

     -Ah, în regulă atunci.

     Dacă știam că ne vom despărți atât de repede, i-aș fi propus să mai zăbovim puțin la masă! Se pare că lucrurile nu-mi ies așa cum vreau astăzi...

     Se apropie de mine să mă îmbrățișeze. Nici măcar nu știu dacă să o sărut, la cum au decurs lucrurile, ultima chestie de care am nevoie e să mă respingă. Nici nu apuc să iau o hotărâre, căci mă sărută ea pe mine și asta mă face să simt un fior de bucurie. Poate că cina nu a fost așa cum ne-am dorit, dar sărutul ăsta face cât o mie de întâlniri reușite.

     Ne luăm rămas bun și ne urcăm fiecare în mașina sa. Aștept să o văd plecând și abia atunci pornesc motorul. Mă simt la fel cum m-am simțit când m-am întors acasă, după singura cină pe care am luat-o la ea acasă. Și atunci, dar și astăzi, s-a purtat mult prea frumos, prea elegant, prea... fals. Aș fi vrut să o văd mai energică, m-aș fi bucurat și dacă mi-ar fi spus iar „prințișor", aș fi știut că e în largul ei. Rămân pe gânduri, întrebându-mă ce a determinat-o să își schimbe comportamentul, apoi pornesc de pe loc, acceptând că sunt și eu vinovat, pentru că am invitat-o într-un loc prea luxos pentru ea.

     Ajung acasă având o stare ciudată și mă așez pe marginea piscinei din spatele casei, cu picioarele în apă, fără să îmi pese că îmi ud hainele. Stau cu telefonul în mână și îl privesc, neștiind dacă ar fi potrivit să îi scriu sau nu. Telefonul începe să sune și să vibreze în mâna mea și îl duc repede la ureche, imaginându-mi că cea care mă sună e Calypso.

     -Alo?

     -Hei, Damian, se aude vocea lui Blake și zâmbetul îmi dispare. Ești cumva acasă?

     -Da. De unde știi?

     -Eram în trecere și ți-am văzut mașina în curte. Nu aveai întâlnire?