Prezentul meu ești tu

CAPITOLUL XXII - Vrei să aflăm răspunsul?

     -Tu te-ai gândit că în mod sigur voi veni după tine, dacă nu îmi răspunzi la telefon?

     -Las-o baltă.

     -Trebuie să vorbim.

     -Damian, uite ce e, n-am chef să vorbesc cu tine. Îți pierzi timpul, du-te acasă. Vorbim altădată.

     -Nu, nu e ceva ce poate fi lăsat mai târziu.

     -Ai venit după mine acasă la familia iubitului meu și te aștepți să te ascult vorbindu-mi despre tine și Serena?! Pleacă!

     -Nu mai e iubitul tău, înțelege odată! E mort! spun eu nervos.

     -Mulțumesc pentru înștiințare! se răstește ea și se ridică de la masă, intrând în casă cu pași apăsați.

     Super, am făcut-o să se simtă prost! Dar a meritat-o, m-am săturat să tot aud că are iubit!

     Rămân la masă și îmi termin cafeaua, apoi îi salut pe soții Lynch și urc în mașină. Intru în prima cafenea pe care o văd și decid să petrec aici câteva ore, pentru a-i da suficient timp să se calmeze. Nu am de gând să mă întorc în oraș fără ea.

     Mai târziu, mă întorc la casa soților Lynch și mă plimb pe stradă, aruncând o privire în curte. O zăresc pe Calypso udând niște flori și mă apropii de gard, fluierând pentru a-i atrage atenția.

     -Încă n-ai plecat? mă întreabă ea, fără să mă privească.

     -Nu plec până nu mă asculți.

     -Am lucruri mai bune de făcut.

     -Ei bine, eu nu, și nu o să te las în pace până nu o să îți spun ce am de zis.

     Lasă din mână stropitoarea și se apropie de gard, așezându-și o șuviță de păr după ureche.

     -Dă-i drumul.

     -Nu aici, spun eu zâmbind. N-ar fi frumos din partea mea.

     Își dă ochii peste cap.

     -Ți-ai ratat șansa, acum pleacă.

     -Hai în altă parte să vorbim.

     Mă privește neîncrezătoare.

     -O să mă lași în pace după?

     -Dacă asta vrei...

     -Bineînțeles că vreau!

     -Asta vrei acum. Dar s-ar putea să te răzgândești.

     -Ești mai enervant decât Rye când se miorlăie! bombăne ea și deschide poarta, părăsind curtea. Hai, mișcă-te, n-am toată ziua la dispoziție!

     Zâmbesc în sinea mea și o luăm pe strada pustie, îndepărtându-ne de casă. Ajungem în dreptul unui loc de joacă pentru copii la fel de pustiu și ne retragem acolo. Calypso se așează pe o bancă, adoptând poziția picior peste picior și o privire destul de intimidantă. Rămân în picioare pentru a părea cât mai serios, privesc în jur să mă asigur că nu e nimeni și îmi dreg glasul.

     -Vreau să știi adevărul despre ce s-a întâmplat aseară, încep eu și gândul îmi zboară la ce mi-a spus Cynthia, „Știe deja adevărul".

     În fine, mă voi preface că nu știu asta și îi voi expune toată povestea.

     -Mike m-a sunat și mi-a spus că dă o petrecere. A insistat până când am acceptat, apoi m-a rugat să intru direct în casă atunci când ajung și să urc în dormitorul de la etaj, spunea că are o surpriză pentru mine. Am făcut întocmai și am așteptat în camera aceea aproape o oră. Mă plictisisem și am crezut că era o glumă proastă, voiam să ies afară și să petrec cu restul lumii. Atunci s-a deschis ușa și a intrat Serena. Nu știam că era ea, avea privirea în jos și era întuneric, înțelegi...