Iubire Sau Rațiune

Capitolul 29.

- Dar...

- Nu mai pot sta, nu uita noi te veghem de sus, ai încredere în instinctul tău și ai grijă ei te vor vâna pentru puterea ce zace în tine.

- Care ei?

- Demonii...

Glasul stins răsuna în mintea mea, demoni, putere, dorință....

Mă simt slăbită, de parcă cineva ar fi scurs toată viața din mine și aș fi rămas doar un recipient gol...

Gândul îmi fuge la Damian și Mattias și furia începe să îmi clocoteasca prin vene, disprețul mi se resimte ca un gust amar pe fârful limbi...

- Stăpână?

- Spune un loc unde vom fi în siguranță.

- Moscova, la cabana din pădure unde mi-am petrecut copilăria.

- Închide ochii și descriemi zona.

Îi spun în timp ce îmi las dorința să se înfiripe în inimă.

Un fior îmi străbate șira spinări și un val de frig îmi cuprinde corpul făcându-mă să tremur spasmic.

Deschid ochii și nu pot să cred că a mers, suntem la poalele unui munte, la 500 de metri de o căbănuță din lemn, cufundată în întuneric. Aș fi spus că este părăsită dacă nu aș fi văzut fumul alb ce ieșea pe un coș al casei.

Derek pare prins și el în peisaj și vrea să înainteze dar îl prind repede de mână.

- Aici nu îți sunt stăpână, vreau să fiu doar un oaspete ce poposește câteva zile la un vechi prieten.

Derek a vrut să spună ceva dar scârțâitul unei uși ne face să ne întoarcem privirile spre cabană, unde în prag stătea o bătrânică căruntă cu un zâmbet imens pe buze.

- Xavier! Ce mă bucur că reușit să ajungi!

Mă uit confuză la Derek și la bătrânica care se apropia cu pași micuți de noi. " este stră stră stră nepoata mea, nu știe ceea ce sunt, crede doar că mă cunoaște de câțiva ani când am ajutat-o să repare acoperișul"

- Mica, am fost în trecere pe aici și am vrut să te salut, sper că nu te-am speriat sau deranjat.

- Prostii, ți-am spus că oricând ești bine venit aici, și văd că de data asta ai adus o dombișoară superbă cu tine.

Vocea doamnei Mica este una blândă, are fața plină de riduri, și merge puțin șchiopătat, dar ochii săi lucesc de bucurie, este idealul meu când mă gândesc la o bunică.

- Bună seara, sunt Iris și mă bucur enorm să vă întâlbesc în sfârșit, Xavier mia povestit o groază de lucruri despre dumneavoastră.

- O, te rog, spunemi doar Mica, când mă domnești atât mă simt bătrână și nefolositoare. Haideți în casă, cred că ai înghețat.

- Puțin!

Spun în timp ce un zâmbet îmi apare pe buze, cabana este una mică, cu două dormitoare, o baie și o cameră mare, jumătate bucătărie și jumătate living.

Căldura ce îmi îmbrățișa corpul, îmi dădea o senzație familiară, de siguranță.

- Uite, cred că este foarte inconfortabilă rochia, te poți schimba în camera de pe stânga.

Mă uit confuză  la ea, dar accept hainele și mă îndrept cu pași mici spre cameră. Era o cameră simplă având doar două piese de mobilier, un pat micuț și un dulap într-un colț.

Mă dezbrac cu greu de corsetul rochiei și răsuflu ușurată când scap din strânsoarea lui și pielea îmi este învelită în materialul pufos și călduros al plovărului ce îmi ajungea aproape până la genunchi. Îmbrac repede și colanți și ies din dormitor.

Râsul colorat al doamnei Mica mă face să zâmbesc și să măresc pași până la masa din mijlocul camerei, unde mă aștepta o cană imensă cu ciocolată caldă.

- Iertați-mă domnișoară dar cabana mea este micuță, poți dormi tu în dormitorul meu că este mai cald  o să schimb așternuturile și Xavier poate lua celalalt dormitor.

- Dar dumneata Mica, unde vei dormi?

- Ehh, este aproape de zori fata mea eu deja nu mai am somn, stai liniștită.

- Nu se poate o să mă simt prost, rămâbeți în dormitorul dumneavoastră, iar eu și Xavier vom dormi în celălalt.

- Dar, voi...

- Nu, Mica, Iris are dreptate, dute și dormi liniștită, noi o să ne descurcăm...

Doamna Mica a bolborosit puțin în barbă dar s a ridicat și s a îndreptat spre camera ei, și într-un final așa am făcut și noi.

- Stăpână puteți dormi în pat, eu o să îmi întind ceva jos.

- Ti-am spus că suntemi prieteni aici, așa că nu înțeleg de ce îmi mai spui așa și dacă îmi era frică să dorm cu tine nu te-aș mai fi luat de la bun început.

- Cum dorești. Cât vrei să stai aici?

- Sincer Derek, nu știu, am nevoie de timp pentru a mă gândi și a analiza situația. Oricum cât stăm aici o să am grijă de cabană și ca doamnei Mica să nu îi lipsească nimic o perioadă lungă de timp.

- Nu trebuie să faci asta, o să am eu grijă de ea. E ultima din familia mea...

- Nu o fac din obligație, ci pentru că vreau eu...

Ne-am întins în pat și învelit cu plapuma, deși patul era micuț, Derek a avut grijă să nu ne atingem.

Oboseala a început să își spună cuvântul și m-am lăsat cuprinsă de un somn adânc.