Fratele meu vitreg? Profesorul meu. *TRADUSĂ*

Capitolul 55

-Decizia e evidentã.

-Nu pot lãsa o persoanã inocentã sã moarã.

Samantha ia aer pentru a se calma.

-Doar gândește-te. Viața pe care ar avea-o Chris nu ar fi viațã.

-Dar va continua sã trãiascã.

Situația asta mã depãșește. Nu pot cu toate astea.

-Enzo poate supraviețui. Trebuie sã iei decizia asta.

-Știu cã e mai bine sã îl aleg pe Enzo, dar e dur sã îl las pe Chris sã moarã, chiar dacã a fost o persoanã rea. E o responsabilitate prea mare.

-L-ai salva pe Enzo.

-Dar omor altã persoanã, am spus ștergându-mi lacrimile.

În acel moment vine infirmiera.

-Dacã ești de acord cu transplantul, semneazã aici, îmi spune întinzându-mi o foaie.

Închid ochii și iau aer. Îi deschid și aprob.

-Sunt gata.

...

Enzo

Mã trezesc și primul lucru pe care îl simt e o durere în piept. Mã sim ciudat.

Nu îmi amintesc mai nimic.

Conduceam mașina, discutând cu tata....

La naiba.

Privesc în jur și vãd o fațã cunoscutã.

Nix?

Îngerul meu e în camerã. Doarme pe genunchii mei și îmi ține mâna.

Ea este aici...

Tot timpul a fost.

Nix își deschide ochii și când mã vede, se pune în picioare imediat.

-Enzo! Te-ai trezit. Trebuie sã chem doctorul.

Am zâmbit vãzând-o și am prins-o de mânã.

-Șhh...

Se observã cã își oprește lacrimile. O cunosc. Nu vrea sã o vãd plângând.

-Îmi pare rãu, Enzo. Pentru tot ce ți-am zis. Te-am mințit, ți-am zis cã viața mea e mai bunã fãrã tine, dar adevãrul e cã... nu am reușit sã fiu la fel de când ai plecat.

Clipește ca sã își alunge lacrimile care s-au format în jurul ochilor ei.

Nu pot vorbi. Nu îmi ies cuvintele.

-Mi-era fricã sã crezi cã te urãsc. Îmi pare rãu.

O lacrimã îi cade pe obraz, dar o șterge imediat.

-Nu mã voi ierta niciodatã. Uneori, orgoliul te costã mult.

Ce n-aș da sã te sãrut acum.

Nix

-Blanca?

Vocea lui Samantha mã face sã privesc spre ușã.

La naiba.

-Mama?

Cât timp am stat aici?

-Hai sã îi lãsãm pe Samantha și Enzo singuri, dragã.

Oh, nu.

Aprob, aruncându-i o ultimã privire.

Mergem pânã la ieșirea din spital. O datã afarã, respir profund.

-De ce nu m-ai sunat când ai ajuns?

-Nu voiam sã te deranjez.

Seriozitatea ei mã îngrijoreazã. Mama nu e așa.

-Cum ești? îndrãznesc sã întreb.

-Ruptã, zâmbește. Dar și fericitã în același timp.

-Ce vrei sã zici?

-Am auzit ce i-ai zis lui Enzo. Nu sunt surdã.

-La ce te referi?

-La început am crezut cã sunteți prieteni buni, apoi mi-am dat seama cã simțeai ceva mai mult.

Știe?

Și nu e supãratã pe mine?

-Vã iubiți.

Nu știu cum sã reacționez. Sunt în șoc.

-Îmi pare rãu.

-Sunt bine. Îi vei zice lui Enzo despre moarte tatãlui sãu?

-Cred cã o face Samantha.

-Cât timp?

-Cât timp ce?

-Cât timp aveți împreunã tu și Enzo?

-Nu mai conteazã. Am avut o ceartã acum câteva luni. Mi-a dat de înțeles cã nu vrea sã fie cu mine.

-Bine, iubirea e dificilã. El încã se îngrijoreazã pentru tine, Nix.

-De unde știi?

-Ochii vorbesc și singuri.