Before I die [Sasuke&Sakura fan fic]

IV

                                                                                                   Prezent

                                                                                                      Sakura

    Când mama a aflat că o fantomă se ține scai de mine a fost cât se poate de speriată dar în cele din urmă a început să râdă ca și când nu este deja suficient că nu mai am parte de liniște. Samantha și-a descoperit ”puterile” reușind să treacă prin portiera mașinii iar acum apare din senin în orice cameră, speriându-mă. Poate că până la urmă n-ar fi trebuit să o las să iasă singură de-acolo. Mama mi-a spus că nu știe exact vreo metodă prin care să mă scape de noua mea ”prietenă”- moment în care Samantha a zâmbit mai mult decât credeam că buzele ei sunt capabile să se întindă- dar mi-a spus că a mai auzit de o poveste asemănătoare în niște cărți de istorie ale Binecuvântaților. Încă este sceptică în privința că ceea ce a citit este posibil, dar începe să creadă când dă peste Samantha holbându-se la borcanul cu biscuiți din bucătărie, fără să poate însă să se atingă de el. Ei bine, asta e realitatea. Doar Binecuvântații o mai pot vedea acum pe Samantha și asta e o mică tortură pentru ea, deoarece o surprind în pauza mare așezată lângă fostele ei prietene, încercând să se bage în discuție, dar rămâne bosumfaltă de fiecare dată când își dă seama că nimeni altcineva nu o vede.

   -Ești m-o-a-r-t-ă. De ce nu vrei să înțelegi? îi repet în permanență.

   -Pentru că acum două zile eram atât de vie, puteam să simt vântul, să ating lucrurile. Dar acum nici nu mai știu dacă afară este cald sau frig. Eram atât de legată de viața mea, încât era, știi tu, ca o obișnuință să fiu vie.

   Poate că eu nu știu. Încă trăiesc, din cauza asta nu pot să înțeleg cum într-o zi pur și simplu te pierzi, fără să mai poți să fii tu. Trebuie să fie al naibii de dificil să te trezești într-o zi fără șă știi că totul urmează să se termine. Și când în sfârșit se termină, când zgomotele încetează, te trezești tot acolo, dar nu la fel. Niciodată n-o să mai fie la fel.

   Mă uit tristă la Samantha în timp ce mama îmi promite că o să caute prin cărțile vechi ale bunicii pe care le-a salvat de la Exterminare dacă există vreo metodă ca o fantomă blocată între cele două lumi să-și găsească pacea până la urmă. Samantha nu se gândește că vrem să o ajutăm, ci că facem toate eforturile pentru a scăpa de ea. Privește în gol, jucându-se cu părul ei care nu i se deranjează niciodată. Poate că pentru ea asta e o parte bună a lucrurilor- rămâne perfectă, fără să-și boțească hainele sau să-și rupă unghiile. Presupun că hainele de pe ea sunt hainele pe care le-a îmbrăcat în acea seară, când ieșea cu prietenele. O rochiță drăguță, chic, tocuri argintii, înalte și o geacă de blugi pe care visam să mi-o cumpăr dar care era atât de scumpă, încăt nici nu mă obosisem să economisesc bani. Nu am putut să nu mă întreb dacă Samantha mergea într-un club ca să se întâlnească cu un băiat sau dacă o astfel de ținută era tipică ei.

  -Samantha, scumpo, poți să rămâi aici până găsim o cale să te trimitem în Rai, acolo unde ar fi trebuit deja să ajungi.

  ”..Până găsim o cale să scăpăm de tine”, aproape că aud acest lucru în mintea Samanthei. Îi zâmbesc mamei și o las să răsfoiască în continuare paginile decolorate ale cărții pe care bunica i-a dat-o, făcându-i semn Samanthei să mă urmeze în camera mea. Închid ușa în urma noastră și îmi dau seama că trebuie să umplu cu ceva liniștea stânjenitoare dintre noi.

   -Cum s-a întâmplat? Vreau să zic cum ai murit. Doamne, altceva nu puteai să găsești, Sakura?

   -Sunt surprinsă că te interesează, nimeni nu cred că știe exact ce s-a întâmplat atunci. Mă întorceam de la o petrecere unde venisem cu prietenele mele dar m-am întâlnit acolo cu iubitul meu. Deci avea un iubit până la urmă. Hm, uită-te la ea Sakura. Nici nu vreau să-mi imaginez cât de frumos trebuie să fi fost iubitul ei dacă avea o fată ca ea. Iubitul meu, Sasuke, m-a avertizat după ce am băut primul pahar de bere să mă opresc, dar când nu era atent, mai șterpeleam câte o gură de vodkă. Cred că într-unul dintre pahare era ceva pentru că începeam să simt că plutesc și făceam lucrui pe care nu le-aș fi făcut în mod normal.

  -Vrei să zici că cineva ți-a pus droguri în băutură? am întrebat șocată. Se vede că nu prea dau pe la petreceri, nu că nu aș vrea, dar nu sunt niciodată invitată.

  -Da, ceva de genul ăsta. Nu cred că a fost ceva foarte scump și puternic, pentru că adolescenții ăia nu aveau bani de marfă de calitate, dar a fost suficient pentru cineva ce nu mai consumase niciodată. Când m-a văzut, Sasuke m-a luat pe sus și a spus că mă duce acasă. Am ieșit împreună cu el și cu câțiva alți prieteni, mergând spre casă care nu era foarte departe de acolo. Evident că râdeam și dansam. Nici nu mă interesa că prietenii mei urlau la mine să încetez. Cred că erau totuși și puțin amuzați de cum mă comportam, de-asta nu mă opreau. Știu doar că m-am răsucit într-un pas de vals și o fată fredona o melodie lentă, când farurile unei mașini m-au orbit. Eram în mijlocul străzii, la câțiva metri depărtare de restul grupului. Dintr-o dată nu mai râdea nimeni și melodia fredonată nu se mai auzea. Am simțit că zbor și în mintea mea eram fercită, mă gândeam că de data asta chiar zbor cu adevărat. Dar apoi m-am izbit de caldarâm și am simțit ceva cald umplându-mi gura, avea gust de metal și am realizat că era sângele meu. Și a început să doară. Sakura, tu știi cum este să te doară atât de tare încât să te rogi să se termine, să te ia mai repede? Da, cred că știu Samantha. Dar nu vorbesc de dureri fizice. Ei bine, mă rugam. Țipam și mă înecam cu sânge. Plângeam de durere. Chiar voiam să mor atunci, cât mai repede. Îmi auzeam pulsul bătându-mi în urechi ca și când n-ar fi vrut să renunțe. Dar apoi pulsul a încetat, ca o pierdere mică de ritm, acea liniște deplină, acea pierdere totală.

   Mi-am lăsat privirea în jos, neputincioasă să o privesc în ochi. Aș fi vrut să o îmbrățișez, dar risc să trec prin ea ca prin ceață, așa că rămân potolită în locul meu. Ea nu a spus nimic legat de cineva care ar fi venit lângă ea să o mângâie, să-i șoptească lucruri frumoase, amintiri, chiar și că totul va fi bine. Un grup de prieteni nu s-a îngenunchiat lângă ea. Era ca și când ar fi fost singură. Singură, singură, singură, singură, îmi repetam în minte. La ce bună o viață plină de prieteni dacă în final rămâi singur? M-am ridicat în picioare, privind afară la soarele care apune. O altă zi trece și Doamne, sunt din ce în ce mai aproape de final. Inevitabil, nu-i așa? Și dacă aș vrea să încep să fac totul să conteze? Dacă vreau să încep să trăiesc? Mă uit la Samantha pe chipul căreia nu se citește nicio emoție. Poate ea e răspunsul. Am putea să ne ajutăm una pe alta. Eu să o fac să treacă mai ușor peste această perioadă până să treacă în lumea de dincolo, iar ea să mă învețe să trăiesc.

   -Samantha, vreau să fim prietene. Vreau să te ajut. Și să mă ajuți, am adăugat în minte.