Before I die [Sasuke&Sakura fan fic]

II

                                                                               În urmă cu 10 ani

                                                                                                  JONAS 

      Când am terminat de mâncat, am fugit să o prind din urmă pe Sakura. Când m-a văzut a sărit pe mine, trântindu-mă pe iarba umedă.  M-a strâns atât de tare încât simţeam că mă sufoc, aşa că a trebuit să strig să mă lase până nu mor, în timp ce râdeam înfundat.

  -Jonas, am crezut că n-am să te mai văd, am crezut că o să te lovească până o să-ţi pierzi cunoştinţa.

 Îmi vorbea despre incidentul de astăzi, la şcoală. Nişte puşti s-au luat de mine. Nu a fost nimic grav, dar Sakura s-a speriat foarte tare. Ea m-a ajutat să mă curăţ după aceea. În toaletă, am tras-o de mână şi am pus-o să-mi promită că n-o să-i spună mamei nimic. Am crezut că n-o să-şi ţină cuvântul, dar se pare că puteam să mă bazez pe ea.

 I-am zâmbit şi am ajutat-o să se ridice, fugind să iau mingea. Am aruncat-o spre ea, iar ea a aruncat-o înapoi încă mai repede. Avea reflexe bune, într-o zi or s-o ajute.

  -Întotdeauna m-am întrebat, a spus Sakura, întrerupând jocul. Cum crezi că o să fim când o să creştem? Crezi că o să am părul lung şi frumos? m-a întrebat, arătând spre părul ei scurt şi încâlcit. Se plânge adesea că nu are părul ca şi prietena ei.

  -Sunt sigur că o să ai. Dar eu? Crezi că o să fiu înalt precum tata şi musculos ca şi tipii ăia de la reclame? În ciuda faptului că sora mea e mai mică, este puţin mai înaltă decât mine. Mama îmi spune că este o chestie de timp până ce o să mă înalţ şi că băieţii cresc mai târziu decât fetele. O cred, pentru că-mi aduc aminte de un băiat care a crescut abia foarte târziu.

  -Pot să pun pariu că o să ai foarte multe iubite şi mai cred că o să le cucereşti pe toate cu rânjetul acela.

 I-am zâmbit, iar ea s-a prefăcut că leşină.

  -Ai ochii violet! Nu pot să concurez cu asta, Sakura! am spus. De ce nu pot să fiu şi eu ca ceilalţi Binecuvântaţi? De ce nu pot să am ochii violeţi sau galbeni?

  -Pentru că eu sunt cea mai frumoasă! Sakura a început să râdă şi s-a trântit pe iarbă. I-am urmat imediat exemplul, trântindu-mă lângă ea.

  Oricum aş fi fost, înalt sau scund, frumos sau urât, musculos sau slab, abia aşteptam să cresc şi s-o văd şi pe Sakura crescând. Pentru că sunt sigur că este foarte frumos să fii mare şi să poţi să alegi ce să mănânci din farfurie sau la ce oră să te întorci acasă. Sau să poţi să fugi în parc fără să fii urmărit de mama ta. Dar orice s-ar întâmpla, eu şi Sakura o să fim mereu fraţi şi nimeni nu ne poate lua asta.

   Seara m-am aşezat în patul de lângă cel al Sakurei. Ea m-a salutat de noapte bună şi s-a întors pe partea cealaltă, încât păturile o acopereau în totalitate, lăsându-i doar o mică parte din capul cu păr roz neobişnuit să i se vadă, şi stând aşa, părea atât de mică şi de fragilă încât ai fi putut s-o rupi. Dar eu ştiam că Sakura doar părea să fie aşa de neajutorată, în vreme ce era în stare să mă apere de băieţii aceia astăzi, punându-se în faţa mea şi a lor. Sakura a fost curajoasă aşa cum nu am crezut că poate să fie, şi mi-a demonstrat că e puternică. O fetiţă de 7 ani.

 M-am ridicat din pat şi m-am aşezat lângă acvariul cu peşti. Îmi aduc aminte cât m-am rugat de părinţi să-mi cumpere un animal de companie, şi cum mama nici n-a vrut să audă de căţei sau pisicuţe, am reuşit s-o conving să-mi ia un peşte. Acum îl avem pe Nemo care nu seamănă deloc cu acel Nemo. Nu e roşu cu linii albe, este doar auriu. Dar noi îl iubim, eu şi Sakura. Îi observam coada cum se unduia dintr-o parte în alta, plimbându-l de la un capăt la celălalt al acvariului. Mă întrebam dacă ştie că sunt aici, dacă-mi simte prezenţa sau dacă mă vede, trecând peste apă şi sticla ce ne despărţea, dacă ştia că îl iubeam, aşa de micuţ şi neînsemnat cum era, dacă-mi simţea căldura. Patul Sakurei a scârţâit atunci când ea s-a mişcat, dar nu m-am ridicat, speriat că urma să mă vadă încă treaz, pentru că odată adormită, nimic nu-mi mai poate trezi sora. Mi-am mai aţintit privirea preţ de câteva secunde asupra peştişorului. Strălucitor ca un bănuţ, înota în cercuri, fericit să ajungă niciunde.

      Acum un an, m-am gândit să-mi construiesc o reţea de tuneluri subterane ca să ajung mai uşor la casa vecinilor, peste stradă la magazin sau, de ce nu, poate chiar până la şcoală. N-are cum să fie atât de greu, m-am gândit, şterpelind o lopată din pod şi construindu-mi o hartă cu un plan al traseelor care urmau să intre în pregătiri. Am aproximat că lucrările aveau să dureze în jur de două luni, dacă sap în fiecare zi câte puţin- o cifră pe care am pus-o la nimereală, desigur. Am început prima dată cu o gaură mică, cât să pot intra. Am săpat în jos până la sfârşitul zilei, sau cel puţin aşa mi se păruse mie, că au trecut ore de când dădeam la lopată. Când am crezut că am săpat suficient de adânc, am consultat din nou harta proiectului să văd prin ce parte trebuie să încep să lucrez ca să ajung să ies pe partea cealaltă a străzii. Evident, harta nu era nimic altceva decât nişte linii trasate anapoda, aşa că a trebuit să ghicesc în ce parte să sap, sperând că o să ajung în cele din urmă acolo unde vreau. Mi-am băgat înapoi harta în buzunar şi mi-am aruncat privirea câteva secunde spre gura gropii. M-am speriat imediat, realizând pentru prima dată cât de adânc săpasem şi că în interior era întuneric beznă. Când am încercat să pornesc lanterna, aceasta a pâlpâit şi s-a stins. Nu mai avea baterie. Am început să caut o metodă să ies la suprafaţă. Cred că începând cu acea zi am devenit claustrofob. Când am văzut că nu este nicio soluţie ca eu să ajung înapoi la suprafaţă, am început s-o strig pe Sakura sau pe tata să vină să mă salveze.

  Imediat după ce am început să ţip, tata m-a găsit. S-a strecurat în groapă, neştiind dacă să fie mai uimit de munca sau de prostia mea.

  -Putea să cadă pământul peste tine! mi-a spus, scoţându-mă la suprafaţă.

 Am respirat uşurat după marginea gropii, privind în jos. Am constatat că nu era kilometrică, ci dimpotrivă. Pământul îi ajungea până la mijloc tatei, stând în picioare pe fundul gropii.

  Întunericul, vedeţi voi, este relativ.