Iubire Sau Rațiune

Capitolul 17

Skai deschide ușa și mă trage după ea într-o încăpere destul de încăpătoare, cu canapele, mese, o mică bibliotecă, nu înțeleg ce este această cameră și de ce am venit aici, în fața ochilor nu vedeam decât scena macabră din grădină...

- Prințesă, ești bine? vocea îngrijorată a lui Skay mă aduce la realitate și abia acum observ câteva doamne ce stau de vorbă, iar lângă ele două doice strâng copii în brațe pe canapea, erau cumva superioare celor ce stăteau într-un colț al camerei, pe pardoseala rece...atenția îmi este atrasă de o fetiță într-o rochiță roz, pătată și desculță tremura suspinând în timp ce își striga mama, era greu de privit așa ceva..

- Da. murmur mai mult pentru mine când Skay mă zgâlțâie puțin. Ce se întâmplă?

- Suntem atacați prințesă, iar aceasta este camera de siguranță, copii și doamnele importante de la curte se ascund aici în caz că intruși pătrund în castel.

- Am înțeles, dar ele de ce stau pe jos? întreb făcând semn din cap spre femeile din colțul camerei

- Sunt servitoare, nu au voie să stea la același nivel cu cei superiori, nu ar trebui să fie aici, dar nu m-am putut abține când le-am văzut fugind de frică. spune și își pleacă capul stânjenită de acțiunea ei.

- Ai făcut ce este corect, crezi că mai putem aduce aici din servitori?

- Este prea târziu prințesă, ne pot prinde dacă mai părăsim camera.

-Tu fata blondă, pune mâna și fă un ceai, mă stresează gândul să stau închisă aici. spune o voce pițigăiată și plină de dezgust

- Imediat doamnă! răspunde Skay, mă îndrept odată cu ea spre partea dreaptă a camerei unde era improvizată o mică bucătărie și o ajut să prepare ceaiul

-Prințesă, nu este nevoie, mă descurc și singură. îngână aceasta iar eu îi ofer un zâmbet sincer, nu știam cum să reacționez în această situație.

Ne întoarcem amândouă spre canapeaua din centrul camerei și așează tava pe măsuță în timp ce eu mă așez pe un colț al canapelei, iar Skay stătea în picioare lângă mine, pentru câteva secunde mușchii picioarelor mi se relaxau și corpul începea să îmi cedeze din cauza oboseli, o durere îmi apare în partea stângă a spatelui și mă trezesc făcând contact cu pardoseala rece, Skay aproape că țipă în timp ce mă ajută să mă ridic iar vocea aceea pițigăiată se aude din nou..

- Ai cam mult tupeu servitoareo, locul tău este jos, nu lângă mine. tună aceasta nervoasă și plină de greață, Skay a vrut să răspundă dar am strâns-o puternic de mână și i-am făcut semn să tacă

- Iertați-mă doamnă, mi sa făcut rău și nu mi-am dat seama unde m-am așezat. fac o plecăciune și mă întorc cu spatele îndreptându-mă spre celelalte femei, auzind cum acea doamnă încă comenta că servitori din ziua de azi au prea mult tupeu și că ea iar articula cum trebuie să stie unde le este locul.

Pardoseala era rece ca gheața, dar îmi calma cumva starea de nervositate care începea să mă roadă pe dinăuntru, cum își permitea să trateze așa niște ființe, mă uit la fetița care începea să tremure și mai tare și mă apropii încet de ea, se uită confuză la mine și îi zâmbesc cât de natural pot, în timp ce îi spun că totul o să fie bine și că dacă vrea poate veni în  brațele mele sa se mai încălzească.

Nu știu cât timp a trecut de când sunt aici dar un presentiment rău îmi încolțește în suflet, mă uit la Skay care adormise sprijinită de perete și la fetița mică care se făcuse ghem în poala mea și adormi, am încercat și eu să dorm dar de fiecare data când închideam ochii vedeam o baltă mare de sânge și niște mâini negre care mă trăgeau la fund, era parcă un cojmar ce nu se mai termina, nu știu dacă deliram sau visam lucrul ăsta, dar cert este că trebuie să ieșim cât mai repede de aici.

Câteva bușituri zdravene se aud de afară și ne fac pe toate să tresărim, mă uit confuză la Skay care încerca cumva să se pună în fața mea...

- Nu pot intra nu? o întreb în șoaptă

- Nu știu prințesă, dar sper din toată inima să nu poată...

Skay nu apucă să termine deoarece ușa a explodat, un nor de praf domnea în toată camera, făcându ne pe noi să tușim iar pe copii să plângă, în cameră intră un domn de vro 30 de ani, cu părul blond, statura sa era una impunătoare, fiori reci îmi străbăteau corpul, din cap, până la degetele de la picioare, puteam să simt răceala și răutatea transmise de el, caută cu privirea prin toată camera, stăruie puțin pe doamnele de pe canapea, dar își mută din nou privirea, căuta ceva, sau pe cineva.

- Sire, nu este în camere, am controlat în tot castelul, nici urmă de prințesă. un băiat de 15 ani i se adresa blondului...

- Este imposibil, trebuie să fie aici! Nu mă interesează dacă dărmați castelul, prințesa nu trebuie să ne scape... ochii îi fu ațintiți deodată spre Skay

- Vino aici! îi poruncește și ea se ridică temătoare și se îndreaptă cu pași mici spre el

- Unde este prințesa? întreabă acesta apucând-o de păr și trăgând

- N-nu știu! Murmură printre suspine

- Minți, o să te rup în bucăți dacă nu îmi spui unde s a ascuns! Ai înțeles? țipă în timp ce o trântește cu fața de podea.

Mă uit la doamnele de pe canapea care păreau neinteresate de săraca fată, câtă nerușinare, ne mai suportând să stau deageaba când Skay era toruturată, îi fac semn micuței din brațele mele și o îndemn să se ascundă în spatele canapelei, îmi adun tot curajul din mine și mă ridic în picioare.

- A spus deja că nu știe, las-o în pace! mă răstesc la tipul blond, în acest moment cred că am făcut o greseală colosală, privindul mai bine mi-am dat seama că este aproape de 2 ori mai mare ca mine, iar ura care plutea în jurul său era parcă palpabilă

- Uite una cu tupeu! De când te aștept păpușa. spune și vine spre mine aruncând-o pe Skay de perete

Mă dau doi pași în spate și mă lovesc de perete în timp ce el râde și mă prinde de gât

- Spune-mi tu atunci păpușa, unde este prințesa și poate trec cu vederea tupeul tău și te las să trăiești.

Îi simțeam respirația pe obraz și pe gât, îmi provoca greață, repulsie, încercam să găsesc o minciună bună dar mintea parcă îmi intrase în repaus, nu voia să mai gândească, gâtul mă ustura și simțeam cum capul îmi ia foc, probabil de la lipsa de oxigen...

- Nu știu de nici o prințesă! rostesc cuvintele cu greutate

- Atunci iați adio de la viață! îmi spune și mă strânge și mai tare de gât

Simțeam cum totul în jurul meu se năruie, mici convulsii îmi străbăteau corpul, capul îl simțeam greu și parcă pe gât și fața aveam lavă, încercam din răsputeri să îl împing, să îi pot slăbi măcar puțin strânsoarea mâini pentru a primi măcar o mică doză de aer, dar nu aveam nici o șansă, mă așteptam ca în orice moment prin fața ochilor să îmi apară firul vieți și eu să trec în neființă, îmi așteptam moartea și sincer într-un fel pacea, după o viață amară și cea mai nebună lună prin care am trecut, așteptam în sfârșit pacea, linistea...

Dar chiar în momentul în care renunțasem să mai lupt, în care mă lăsasem pradă morți cu speranța că în sfârșit o să mă duc într-un loc în care nu voi cunoaște suferință, vocea aceea misterioasă apare din nou în mintea mea " nu uita cine ești", nu înțeleg la ce se referă, nici nu am idee cine sunt, sau cine am fost, lup? vrăjitoare? " închide ochii, lasă mintea să îți controleze corpul"  și așa am și făcut, am închis ochii și m-am lăsat purtată de instinct...