Aventurile lui Claire

Ch. 12

Chapter 12 – De la inceput

-          Peterr... Cred ca ar fi mai bine ...  - fac o pauza, imi sterg nasul cu maneca si continui – cred ca ar fi mai bine sa ne despartim, spun eu printre lacrimile care inca siroiau pe obraz.

-          Dar,.. dar de ce? S-a intamplat ceva? Ma intreba Peter calm, dar in acelasi timp putin confuz.

-          Nimic, raspund eu din nou printre lacrimi, doar ca ar trebui sa ne despartim.

Desi nu ii dadeam nici un indiciu si cu lacrimile inca pe obraji, Peter parea foarte calm.

-          Bine, ne despartim si ma strange din nou in brate si imi pupa parul, gata linisteste-te acum. Gata, mai spune el o data cu aceasi calmitate.

Dar eu vreau sa ma rup, nu mai pot continua in minciuna asta, asa ca ma retrag din bratele lui, il imping cat pot de departe de mine si ii spun:

-          NU! Peter, trebuie sa ne despartim!

-          De ce? Toate aceste luni au fost in zadar? De ce, iubito? Da-mi doar un motiv, imi spune el disperat sa afle raspusuri de la mine.

-          De.. din cauza ca... din cauza ca nu te mai iubesc...DA.. nu te mai iubesc, nu te-am iubit deloc, doar m-am prefacut.

Si la auzul acestor cuvinte, ramaneam amandoi perplecsi, fiindca nu imi venea sa cred ce lucruri am putut spune. Nu era nimic adevarat si desi o spusesem cu convingere si adoptasem o postura foarte serioasa, lacrimile care inca siroiau ma tradau.

-          Nu te iubesc, mai spun eu inca o data, ca si cum as vrea sa conving o audienta invizibila.

Si stergandu-mi nasul inca o data, il imping pe usa, afara, fara sa mai scot un cuvant, fara sa ii spun pa, fara sa ii mai dau vreun motiv. Sunt rece si ma mentin pe pozitii si chiar lacrimile au incetat din siroire. In timp ce il dau afara, Peter incearca sa mai spuna un  Dar... , doar ca e in zadar, deja i-am inchis usa.

Cateva secunde dupa toata scena, nu m-am miscat de langa usa si cred ca si el a facut acelasi lucru doar ca de partea cealalta. Timp de cateva secunde am stat in liniste ascultandu-mi respiratia inca greoaie de la atata plans. Timp de cateva secunde... Doar ca linistea cea de mormant nu rezista mult si in urmatoarele momente ma preling, lipita cu spatele de usa pana jos pe gresia rece, si incep sa plang fara oprire. Plang fara sa mai respir chiar, plang necontenit si dau cu pumnul in gresie. Il pierdusem, barbatul pe care il iubeam, il pierdusem, il dadusem afara pe usa. Nu imi venea a crede, asa ca dupa ce am plans cateva minute bune langa usa am inceput cu o furie oarba sa ma descarc pe fiecare lucrusor din apartamentul meu.

In acea valma, aud ca printr-un vis o melodie linistitoare de pian – soneria telefonului meu. La inceput stau nemiscata ca sa vad de unde se aude. Dupa ce il descopar stau si ma uit la el inca vreo cateva secunde si par paralizata la auzul degetelor pe clape a unui artist necunoscut. Cand melodia se apropie de sfarsit imi adun tot curajul pe care il mai am prin vene si ma uit cine suna si raspund.

-          Buna, spun eu oarecum vesela.

-          Ah, buna Claire. Aaa.. ma asteptam sa intre casuta. Aaa.. de ce te-am sunat, am niste rapoarte de la Ralph si ma rugat dupa ce termin sa ti le arat si tie, aaa... esti libera pot sa ti le aduc acum? Stiu ca e tarziu, dar cum o sa vii maine la servici, m-am gandit sa te uiti pe ele in seara asta -  daca nu ai nimic planificat, desigur – si maine sa fie gata, imi spune Penny repede, cu inconfundabila ei, voce suava.

-          Aa... nu stiu daca in seara asta e bine, ii raspund eu vesela, desi acel bine l-am accentuat mai mult de cat as fi vrut.

-          A, ok. Atunci vedem maine. Imi cer scuze ca te-am deranjat, imi spune Penny si eu la randul meu imi iau la revedere si las telefonul jos, ramasa fara de puteri ca sa mai inchid - oricum stiu ca ea inchide mereu.