Prizoniera monstrului ~Nașterea unui nou alpha~

" Fata misterioasă "

       O nouă zi, noi gânduri ucigașe. Theo plecase cu noaptea în cap, trântise și aruncase tot ce îi stătea în cale. Mă întreb oare cum a ajuns așa, a făcut o grămadă de crime iar cu toate ăstea ochii tot galbeni îi erau.

    Nu am putut închide un ochi toată noaptea, m-am gândit numai la tata...la haită...sper să fie bine. Moartea lui Scott i-au marcat extrem de tare, iar din nou, gândul îmi zboară la băiatul ce altădată îi era cel mai bun prieten. Nu puteam înțelege de ce se comportă atât de frumos cu mine, având în vedere că și-a omorât prietenul cu sânge rece.

    Mă ridic de pe fotoliu și mă îndrept cu pași mici spre oglinda din baie. Îmi priveam tristă reflexia în oglinda spartă. Rana abia prinsese coajă, era departe de punctul de a se vindeca. Îmi ridic tricoul și îmi analizez toate zgârieturile și vânătăile. Aveam răni peste tot, unele erau vișinii, altele mov spre negru. Nu m-aș fi gândit vreodată că trupul meu va arăta așa vredată. Dar nimic nu va rămâne așa, i-o fac eu monstrului.

     Ușa care se deschide mă face să îmi trag imediat tricoul și să ies grăbită din baie. Pe ușă intră o fată cu părul portocaliu mătăsos, buze pline și privire prietenoasă. Purta o rochie cu floricele și o gecuță de blugi până în talie. În mână avea o tavă cu mâncare care sigur era pentru mine. Era ciudat, nu o mai văzusem până acum.

    Fata lasă tava pe pat fără a schița vreo emoție, părea teleghidată.

— Hey! Cum te numești? (întreb eu înainte să plece)

    Fata mă analizează din cap până în picioare, din nou, fără pic de emoție pe chip apoi iese din cameră trântind ușa în urma ei.

    Casa asta chiar e plină de nebuni. Cine o mai fi și asta? Mă așez pe pat și observ că sub castronul de supă era un bilețel. Îl iau imediat și îl deschis, acesta fiind mototolit în multe feluri.

"Mănâncă!" scria pe acel bilețel. Era un scris frumos, ca de poet. Oare era mută? Acum înâlnirea cu această fată m-a pus pe gânduri. Nu înțelegeam de unde a răsărit și ea, oare era prizonieră la fel ca mine?

A doua zi

Aceași rutină grețoasă. Așteptam cu sufletul la gură ca misterioasa fată să își facă din nou apariția. Mă plimbam în cerc ca o nebună, căutând cu privirea ceva cu care aș putea să îl omor pe Theo. Nu mă puteam baza pe propiile forțe, era cu mult mai puternic decât mine. Trebuia să fie ceva, vreun obiect cu care aș putea să îi fac rău, să îl otrăvesc sau ceva.

    Undeva pe o servantă supraetajată văd un obiect ce semăna cu un cuțit. Mă ridic de pe canapea și să reped asupra locului. Chiar înainte să pun mâna pe cuțit ușa se deschise. Într-o fracțiune de secunde eram pe pat, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic.

   Pe ușă intrară aceași fată misterioasă, astăzi purta o rochie albă cu volănașe, iar frumosul păr îi era împletit spic. Avea aceași față fără pic de expresie, aceași privire goală. De data asta lasă tava cu mâncare pe birou.

   Chiar înainte să dea să plece mă ridic spre ea, punându-mi mâna pe umărul ei. Un țipăt isteric ieși din gura ei, spărgând bolul de mâncare și obiectele de sticlă și porțelan ce se mai aflau în cameră.

   Țipătul ei era înfiorător, ridicat la tonalități înalte. Dormitorul era umplu de ciorburi. Zgomotul făcut de ea era teribil, simțeam cum îmi vâjâie capul, făcându-mă să cad la pământ direct pe cioburi.

— Lydia! Lydia! Gata, ți-a făcut ceva scursura asta? (se auzi vocea Sarei venind în cameră)

    Fata dă din cap în semn de nu, apoi mă privește. Avea o privire tristă, singura emoție pe care o văzusem pe fața ei până acum. Înainte să plece însoțită de Sarah, îmi șoptește "Scuze" asigurându-se că sora diavolului nu aude.

    Lydia...îmi părea cunoscut numele ăsta. Ce o fi oare și de ce a țipat așa? Abia am atins-o..în orice caz țipătul ei nu a fost deloc uman. M-a răpus la pământ și a spart toată sticlăria din cameră.