Depresia
Sunt trist din nou. Nu stiu cauza exact dar stiu ca a fost starnita de o problema exterioara. Iar am capu gol,vad ca nu mi mai gasesc nici cuvintele.M am dat jos din pat ca sa scriu putin si sa scap de starea asta de supararea care m a urmarit de dupa masa. Dar acum vad ca nu pot nici sa mi asez gandurile... poate pentru ca am capul gol, Si totusi,inca sunt trist. Ma gandesc ca nu ma indrept spre nicaieri. Si fuga asta spre niciunde incepe sa ma oboseasca iar eu tot nu mi am gasit visul meu. Oare asa se simte depresia? Doar acum ce ma intreb daca depresia te seaca de orice dorinta de a trai...
Acum totul are mai mult sens. Stiu ce e depresia, stiu ca o port in suflet de cativa ani de acum,insa niciodata nu m am gandit ca ea ar fi cauza nefericirii mele. Am crezut tot timpul ca e ceva trecator si atunci cand imi voi gasi motivatia in viata, ambitia de pe o zi pe alta, totul o sa dispara si in sfarsit viata mea o sa capete sens. Dar cred ca am gresit. Cred ca am lasat starea asta sa domine peste mine iar eu nici nu mi am dat seama ca nu mai am control asupra a ceea ce sunt. Acum, tot ce as vrea, e sa indepartez voalul asta negru si dens din mintea mea si din suflet, si sa aflu ce s-a ascuns acolo atata timp. Sa gasesc ce am pierdut. La inceputul anului 4 de facultate am plecat cu gandul ca orice s ar intampla la sfarsitul lui, ma voi sfarsi si eu cu el. Acum, in semestrul doi si dupa ce stiu ca intru in prelungiri, sper ca am inceput sa vad putin din viitor. Desi foarte incert, gandul ca este acolo ma linistete teribil.
Starea mea s a agravat cand am inceput sa nu mai ies din casa din frica ca voi muri in public. Prezenta mea la cursuri era din ce in ce mai scazuta si cu timpul din prezanta la facultata s a metamorfozat in prezanta in spatiul exterior camerei mele. Pentru cea mai lunga perioada am crezut ca am probleme cu inima, sincer nici acum nu sunt convins ca nu asta e in totalitate adevarul insa ma indrept spre o alta ipoteza la fel de plauzibila sau chiar mai probabila: am atacuri de panica. Pe langa depresie, care e o prezenta constanta in viata mea, anxietatea a evoluat in ceva in care nu ma asteptam. Primul atac de panica l am avut, (sau cel putin cred ca a fost atac de panica si nu doar o senzatie foarte puternica de lesin) la un seminar. Ajuns la facultate, mi am luat locul in banca si am incercat sa ma concentrez la ce spunea profa. Pe la jumatatea orei, am inceput sa simt cum imi transpira palmele si totusi, mainile imi erau reci. E doar caldura din clasa si sunt imbracat si gros, m am gandit. De la maini, a pornit in sus spre gat si cap. Simteam ca ma sufoc si mi am bagat palmele reci sub maleta, prinzandu ma de spatele gatului si masandu l. Cand am simtit ca nu mai pot sa respir, de abia atunci s a instalat panica in mine si am inceput sa realizez ca nu sunt bine. Profesoara vorbea in fata clasei si adresa intrebari, nominalizand studenti. Eu nu putea sa ma gandesc la nimic altceva inafara de faptul ca nu pot sa lesin aici si ca vreau sa scap de acolo. Am dezbatut de 1000 de ori daca sa ma duc la baie, sa ies, sa fiu doar eu cu mine. Insa nu voiam absolut deloc sa atrag atentia asupra mea. Printre siroaiele de transpiratie, si constanta ingrijoreare ca nu inghit destul aer, am auzit țiuitul. Stiam ca-s gata, nu mai aveam ce sa-i fac, odata ce s-a facut liniste si auzeam doar zgomotul acela, nu mai urma decat sa mi se ingusteze privirea periferica pana cand se stinge de tot lumina. E absolut groaznic sa te lupti cu starea de lesin si totusi am facut-o. Si asta doar pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Nu voiam sa ma culeaga de pe jos si sa ma priveasca cu fetele lor speriate si miloase. Acum, in sesiunea asta n am avut exemen la care sa nu trebuiasca sa rup din timp 10 minute pentru a ma lupta cu starea asta inexplicabila de panica.
