Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 17 - Numele tău este Beverly!

LYDIA

Buna mea dispoziţie începe să se destrame atunci când telefonul meu începe să sune şi nu pare că vrea să înceteze. Nu ştiu de ce Caden insistă în acest fel, dar nu am de gând să îi răspund, având în vedere că am acceptat să vin cu Daniel în Florida tocmai pentru a mă îndepărta de ceea ce nu îmi făcea bine. 

Resping apelul lui pentru a nu ştiu câta oară, urmând ca mai apoi să închid definitiv telefonul, bucurându-mă de această plimbare. 

― Ştie să fie foarte insistent, pufneşte Daniel, iar eu îmi îndrept privirea în cealaltă direcţie, uşor stânjenită de situaţie. 

Ne plimbăm de aproximativ jumătate de oră pe coastă, bucurându-ne de clima călduroasă. Mă aşteptam să mă simt mai bine, să mă pot gândi la această vacanţă, dar din nu ştiu ce motiv, creierul meu refuză să coopereze şi ajung să mă simt din nou în locul greşit. Nimic din toate astea nu îmi poate lua gândul de la el. Iar acest lucru este incredibil de enervant. Până la urmă am ştiut din tot timpul că el este un bărbat complicat. Nu înţeleg de ce i-am permis să îmi intre în felul ăsta pe sub piele. Cert e că a făcut-o, iar acum nu reuşesc să scap de imaginea lui.

Trebuie să recunosc că pentru o clipă mi-am făcut planuri. Mă gândeam la un viitor cu el,  ceea ce este atât de patetic venind din partea mea. Dacă trecutul m-a învăţat ceva, este că trebuie să încetez să îmi fac speranţe.

Speranţele se pot destrăma. Iar când se întâmplă asta, doare ca naiba.

― Pământul către tine! aud brusc vocea lui Daniel care s-a oprit în loc, iar acum mă fixează cu o privire îngrijorată. Te simţi bine? mă întreabă, iar eu încuviinţez imediat, oferindu-i un zâmbet.

Oftează puţin înainte să se apropie şi să îmi mângâie obrajii cu palmele.

― Nu mă pot preface că nu ştiu la ce te gândeşti acum. Ştiu că nu te simţi aşa cum ar trebui să o faci într-o vacanţă, deşi, aducându-te aici am sperat că o să îţi liberezi puţin mintea. 

Îl privesc, ruşinată, întrebându-mă ce am făcut să merit toată răbdarea şi afectiunea pe care mi-o oferă. 

― Lydia, dacă nu te simţi bine aici, ne putem întoarce, continuă acesta, iar eu clatin imediat din cap.

― Nu vreau să mă întorc. Vreau să ne bucurăm de vacanţa asta, îi răspund zâmbitoare, urmând ca mai apoi să mă apropii mai mult de el şi să îl sărut, sperând că voi simţi acel fior.

Dar nu se întâmplă. Nu simt nimic. Nu simt ceea ce ar trebui. Nu încetez să îl privesc ca pe cel mai bun prieten al meu, deşi acţiunile astea denotă altceva. Suntem practic împreună. Dar nu mă simt de parcă am fi.

După câteva clipe mă dau înapoi, stânjenită, iar el îmi zâmbeşte uşor înainte să îmi prindă mâna într-a sa şi să continuăm plimbarea. Probabil a înţeles şi el. Felul în care acum îmi evită privirea îmi dă de înţeles că ştie. Ştie că nu mă pot preface.

Iar asta mă doare. Pentru că dacă îl pierd pe el, pierd o parte din mine.

Ne continuăm restul plimbării în tăcere, fără să mai fim atenţi la panorama pe care ar fi trebuit să o admirăm. Buna dispoziţie a dispărut, iar acum mă simt mai stânjenită ca niciodată.

***

Când ne întoarcem la hotel, îmi dau seama că o figură familiară aşteaptă în faţa acestuia. Nu îmi ia mult să înţeleg că este Caden, iar şocul de a îi vedea aici îmi face inima să bată cu o aşa putere, încât mă tem că poate exploda la propriu.