21- Otrava ta dulce

338 58 2
                                    

     Era a doua oară când Lyre se trezea cu un pumnal la gât, și sincer începea deja să se cam sature.

    Când deschise ochii, însă, în miezul întunericului crud al nopții, îl văzu pe cel pe care nu credea că avea să-l mai vadă. Cel pe care îl crezuse mort, pe care crezuse că reușise să-l ucidă. Chiar acolo, în camera ei din Imperiul de Miazănoapte.

    Aidan Argenthaal era deasupra ei, pe pat, iar pumnalul din mâna lui împungea aprig vena ce îi pulsa în gâtlej. Panica fulgeră în ochii lui Lyre când își dădu seama de gravitatea situației; deveni trează și alertă instant, de parcă cineva ar fi stropit-o cu apă rece. Inima i-o luă la galop, răsunându-i nebunește în urechi. Se zbătu, încercând să-l lovească cu mâinile și picioarele, dar era complet țintuită și simpla apropriere de el îi făcea orice încercare să devină inutilă. Simțea greutatea trupului său, fierbinte deasupra ei, îi simțea respirația pe obraji, pe gât, și înnebunea.

    Iar ochii lui... ochii lui erau cu totul altceva. De atât de aproape, crezu pentru o clipă că nu văzuse niciodată ceva atât de frumos și crud. Erau cel mai profund și scânteietor argintiu, și totuși mult mai întunecați decât fuseseră vreodată. Sclipeau ascuțit, cu maliție, cu vigoare, iar toată blândețea și acceptarea fuseseră uitate.

    Atât de răvășitori, atât de plini de secrete, atât de plini de ură. Ură față de ea, ură care îi făcu pieptul să explodeze în flăcări, ură care o bucură, ură pe care o resimți. Își dădea seama că se întâmplase ceva acolo, în Rebeliunea mamei lui Aidan. Că el se schimbase. Că Lyre poate că nu îl ucisese, dar reușise să distrugă tocmai îndeajuns încât să-l transforme într-un animal.

    Căci o privea într-un fel care cerea răzbunare. O privea de parcă ar fi pogorât iadul doar ca s-o vadă pe ea arzând. O privea ca pe cea mai ascunsă și detestată vulnerabilitate a lui.

    Era încântător.

    — Ești surprinsă să mă vezi? întrebă el, cu vocea groasă și șoptită și un rânjet mai ascuțit ca pumnalul din mână-i.

    — Aidan... șopti ea, șocată. Aproape că îi fu rușine de cât de slab îi spusese numele, de parcă i-ar fi fost teamă să-l strige. De ce nu era rănit? De ce nu era mort? Cine era, cu adevărat, Aidan Argenthaal și ce reușise să facă?

    — Voi lua asta ca pe un "da".

    — Dă-mi drumul, spuse ea printre dinți, încercând iar să se scape. Dar Aidan o ținu chiar și mai strâns, aplecând pumnalul într-un unghi care să o forțeze să-și înalțe bărbia către el. Iar atingerea lui deveni flacără, deveni muchie de cuțit, deși nu lăsă vreo rană. Harul lui, răzbătându-i prin trup chiar și când încerca să se controleze. Ori poate că nu încerca chiar deloc.

    Lyre simțea totul pe pielea ei, în fiecare fior: simțea cât de mult voia el să o distrugă. O simțea la fel de clar cum îi simțea brațele pironind-o, brațele care nu îi păruseră și probabil nu îi fuseseră vreodată puternice, dar aveau acum o forță complet nouă.

    Lyre o simțea și pe aceasta. Magnetică, șiroind în trupul lui ca sângele în vene, provocând-o să se apropie și mai mult, și mai mult.

    — Știai de la bun început, nu-i așa? întrebă el, cu furie și dezamăgire aproape perfect mascată în glas. Știai că mama mea era acolo și m-ai aruncat în ghearele ei fără să te gândești de două ori.

    — Exact, zâmbi Lyre vicios și întunecat. Am vrut să văd cât de mult te va distruge.

    Nu menționă faptul că pierduse o zi întreagă lăsând regretul pentru ceea ce făcuse, gândurile la el și durerea lui să o bântuie. Nu ar fi putut spune niciodată asta. Nu când erau atât de apropiați încât respirau același aer.

Imperiul stelei însângerateUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum