Imperiul stelei însângerate

17- Simfonii nocturne

     Lyre fu prima care se trezi în acea dimineață răcoroasă. Ea și Aidan călătoriseră în tăcere până când se făcuse prea târziu, când s-au oprit într-un luminiș subțire. Aidan a adormit sprijinit de trunchiul unui copac; Lyre s-a așezat vizavi, cât de departe putuse.

    Și nu a reușit să pună geană pe geană. Rămase în întuneric, cu mâna neobosită încleștată în jurul sabiei și privirea cruntă ațintită asupra lui Aidan. Dacă ea adormea, orice era posibil. Putea pleca. O putea ataca. O putea ucide.

    Pe atunci, Lyre se bucurase că era prea întuneric pentru a îi putea vedea chipul. Nu știa de ce, dar credea că imaginea ar fi descumpănit-o. I-ar fi spulberat concentrarea de parcă era nimic. Prințul rebeliunii, dormind, cu o pace fragilă și o vulnerabilitate de copil pe chip.

    Iar acum era lumină. Și îl privea de sus, în picioare, îi vedea chipul. Situația era inversată. Ea putea pleca. Putea ataca. Duse mâna la mânerul sabiei... îl putea ucide.

    Strânsoarea ei ezită. Și nu se gândi, nu, nu se gândi la nimic. În niciun caz nu se gândi la cum lumina soarelui deșirat și purpuriu îi împrăștia de pe gene umbre ca niște pânze de păianjen pe pomeți. Cum chipul lui era absolut gol, primar, nimic-și-tot în fața ei. O pace pe care aproape că nu îndrăznea să o întrerupă, atât de diferită de îndrăzneala obișnuită și de furia pe care o dorise atât de mult timp. O revelație. O aproape-poezie.

    Lyre se simți dezgustată de sine și furia o lovi în valuri. Furia în fața propriei ezitări, în fața propriei confuzii.

    Scoase sabia de la brâu, flăcări și negru în vene, gustând deja sângele, gustând deja victoria demnă de un laș veritabil. Era o frumusețe la ceea ce vedea: o frumusețe aiurea, o frumusețe lacomă și doritoare. O frumusețe imposibilă. Genul care nu trebuia să aibă voie să existe. Genul care trebuia distrusă.

    Ridică sabia.

    Și apoi—

    — Bună dimineața și ție, auzi vocea joasă, răgușită.

    Aidan deschise ochii aceia negru-argintii, jumătate univers, jumătate prăpastie. O privi, pătrunzător și tulburător, șocant de treaz, și Lyre își dădu seama că nici măcar nu dormise în tot acel timp. Doar stătuse nemișcat, cu ochii închiși, așteptând următoarea ei mișcare.

    Lyre scăpă sabia cu un clinchet surd, cu obrajii arzând de rușine.

    — Trebuie să recunosc că ăsta nu e modul meu preferat să îmi încep ziua, comentă el lipsit de griji, fără să încerce să se apere sau să se ridice din poziția lui tolănită. Deși nu pot spune că e prima oară când se întâmplă.

   Ridică din umeri și îi zâmbi ușor.

    — Eu... eu n-am vrut să... se bâlbâi Lyre.

    — E în regulă. Nu te judec și nu te învinovățesc. Știu că lucrurile sunt... tensionate, să zicem.

    — Pe puțin tensionate, murmură ea.

    — În plus, nu m-ai putea ucide nici dacă ai vrea.

    Probabil că nu ar fi putut. În fond, Aidan îi spusese. Ea nu cunoștea ce era el, nu știa din ce era făcut. Nu știa puterea ascunsă sub acel calm, sub atitudinea protectoare și blândețea și încurajările care nu aveau să mai fie vreodată rezervate unui dezastru ca ea.

    — De unde știi că nu am vrut?

    — Nu ai face-o. În adâncul tău, ești conștientă asta. Nu m-ai răni, zâmbi el calm. Și mai ales nu în somn. Nu ești o lașă, Hayward.