Barul de pe Bourbon Street VOL I

CAPITOLUL 4 - Mamă, mă întorc acasă!

― Cu toții și-au tatuat aceeași chestie pe corp. Nu în același loc, ceea ce poate să însemne că la unii le poți găsi și pe fese. Pe cât de periculoși sunt tipii, pe atât de ignoranți. În felul ăsta putem știi care sunt membri. Dar partea proastă e că nu găsim niciodată dovezile necesare pentru a îi prinde. Sunt persoane care știu să își facă treaba.

***

După cum mi-a fost indicat, mă îndrept spre depozitul de la periferie împreună cu alți cinci oameni pe care i-am ales pentru misiune, făcându-le semn să fie atenți la orice mișcare.

― Voi trei verificați celelalte ieșiri. Ni s-a spus că zona e liberă, dar totuși trebuie să fim atenți în cazul în care vom avea companie ca să îi putem controla, le transmit celor din dreapta mea, pe când celorlalți doi din stânga le fac semn să mă urmeze înăuntru.

Cu armele pregătite, verificăm perimetrul, privind în toate părțile după ceva ce ar putea să îi dea de gol. Dar totul pare să fie în ordine, de parcă ar fi un depozit normal de marfă.

După zeci de minute de căutare, suntem pe cale să anunțăm la secție că nu am găsit nimic, când un sunet provenind dintr-un container mă oprește. Îi fac semn colegului cu stația pregătită să o lase jos.

Cu cât mă apropii mai mult de container, cu atât sunetele devin din ce în ce mai clare.

― Am nevoie de o rangă sau orice pot folosi să rup lacătul ăsta, îi transmit colegului meu, iar când reușesc să rup drăcia care blochează ușa de metal, pot să jur că ceea ce văd se află în "top 5 cele mai oribile lucruri văzute vreodată".

O puștoaică care nu pare să aibă 18 ani cade la pământ, goală pușcă, trăgând cu putere aer în piept și plângând în hohote. E incredibil de slabă, murdară și rănită.

Îi anunț pe cei doi agenți care privesc cu ochi mari scena să cheme imediat o ambulanță.

O analizez atent, observând că pe spate are o cicatrice de la o tăietură largă și înțeleg pe loc ce s-a întâmplat aici. Zona în care are cicatricea este cea în care se taie pentru a scoate un rinichi. Fetei ăsteia i-a fost scos un rinichi!

Îi spun cât pot de blând că acum o să fie totul bine în timp ce îmi scot geaca de piele cu care o acopăr.

― Nimic nu o să fie bine, spune ea printre hohote. Ei nu vor să mă lase în viață, vor să mă ucidă după ce mă vor tranșa ca pe un animal!

O privesc și văd în ochii ei o teamă incredibil de mare. Cine știe pentru cât timp a fost ținută aici sau acum cât timp a fost luată de acasă.

― Hei, sunt un agent de poliție și îți spun că acum ești în siguranță, îi zic, iar ea începe să mă creadă, pentru că o văd cum începe să se liniștească.

Când își aranjează părul blond pe umărul celălalt, descoperind pielea gâtului, pot observa un tatuaj dubios și mă încrunt.

― Ce e cu tatuajul ăla? L-ai făcut tu? întreb, deși am vaga impresie că răspunsul e nu.

― Mi l-au făcut ei, ne tatuează pe toate.

― Știi dacă mai e vreo persoană ținută închisă aici? o întreb pe un ton blând, încercând să nu depășesc limita de presiune.

― Sunt doar eu, răspunde printre suspine în timp ce strânge în pumni geaca de piele. Vreau să merg acasă, șoptește după câteva momente. Vreau atât de mult să merg acasă! repetă, izbucnind din nou în plâns.

― Oh, puștoaico, o să mergi acasă mai repede decât crezi, îi spun, privind-o în ochii inundați de lacrimi. Acum or să te ducă la spital să verifice dacă ești bine, iar după o să te întorci la familia ta.

― Nu înțelegi! Ei or să mă găsească din nou! O să ajung din nou aici!

― O să fie totul bine, nu o să te mai întorci niciodată aici, ok? o asigur, iar ea încearcă să mă creadă.

O văd cum tremură din toate încheieturile și pot înțelege de ce e atât de sceptică. A trecut printr-un nenorocit de infern.

După mai puțin de un minut de liniște, îmi vine în minte o idee care să o poată liniști în timp ce așteptăm ambulanța.

― Vrei să suni acasă? o întreb, iar ea își mărește imediat ochii, încuviințând frenetic din cap.

Ii întind telefonul meu, iar ea formează disperată un număr, respirând atât de agitat de parcă ar fi alergat o zi întreagă la un maraton.

― Mama... Sunt eu! Mă întorc acasă! exclamă, plângând de fericire, iar pentru prima dată după atâta timp, îmi simt mintea limpede.

Imaginea ei nu mă mai bântuie în momentul ăsta.