𝒞𝑜𝑜𝓀𝒾𝑒 𝐵𝑜𝓎 (𝒷𝑜𝓎𝓍𝒷𝑜𝓎)

Capitolul 24

—Lăsa-ți-mă dracului în pace, nu am nevoie de mila voastră!

—Calmează-te Melek.

—Ce vrei Kenton?

—Voiam să mă asigur că ești bine...

Am strâns telefonul între degete încordându-mi maxilarul, am oftat după care am spus sec:

—Sunt bine.

Am închis ridicându-mă de pe canapea, l-am trântit de suprafața din marmură, acesta spărgându-se în zeci de bucăți. Cum dracu' să fiu bine?! Era cumva idiot? Tocmai mi-a fost luată forțat singura persoană din viața mea, pe care am iubit-o cu toată ființa!
Mi-am băgat mâinile printre pletele blonde strângând din ochi, sunt un terminat fără el, fără el viața mea nu are sens, nu am nevoie de nimeni, nu am nevoie de bani, nu vreau absolut nimic înafară de el, el era totul, mă făcea să mă simt special, fără el sunt un nimeni!

Mi-am șters lacrimile încercând să mă adun, trupul îmi tremura, nu mă simțeam în stare de nimic, dar trebuia să ajung la înmormântarea sa, trebuia să fiu acolo pentru el.
M-am privit în oglindă, costumul negru, cămașa de aceiași culoare, părul îmi era răvășit, cearcănele adânci, iar fața palidă. Nu dormisem toată noaptea, în minte mi se învârteau gânduri sumbre, ce nu îmi dădeau pace, Leon al meu era mort, și îmi era atât de greu să accept asta.
Nu va fi lângă mine când voi absolvi, iar asta va fi atât de dureros, fără el nu cred că voi fi în stare să merg mai departe, am reușit și am ajuns atât de sus datorită lui, dacă el nu ar fi existat în viața mea, la ora actuală aș fi fost un nimeni.
Am oftat din nou luându-mi geaca în spate, și am ieșit din încăpere trântind ușa în urma mea. M-am îndreptat spre lift, și intrând am apăsat pe butonul ce indica parterul.
Ce voi face de acum? Nu sunt pregătit să văd acele fețe pline de milă sau dispreț, nu toată lumea din institut mă avea la inimă, unii chiar mă detestau, dar ei nu știau cât de mult ne-am iubit, ei nu știau prin câte am trecut împreună, ei văd doar aparențele, iar asta mă dezgustă.
Am ieșit din lift, părăsind în scurt timp clădirea, un bmw negru mă aștepta în față, iar Miguel, șoferul nostru, își făcu apariția.

—Bună dimineața domnule Melek! Spuse acesta deschizându-mi portiera.

—Neața', că bună nu e.

Am spus sec făcându-mă comod în scaunul catifelat.

—Îmi pare nespus de rău pentru cele întâmplate, domnul Mc'Larren s-a stins mult prea de vreme, nu merita asta!

     Am oftat, deși încercam să evit acest subiect, știam că pentru cel puțin câteva săptămâni, îmi va fi imposibil, Miguel ne-a fost întotdeauna loial, era un om bun.

—Stai liniștit, cel care a făcut-o, va plăti cu vârf și îndesat, nu am nevoie de mila nimănui, poate că nu sunt în stare acum să fac multe, dar nu s-a terminat. 

—Răzbunare?

—Cu siguranță.

     Pe tot parcursul drumului Miguel rămăsese tăcut, era singurul om cu care aș fi putut vorbi ceea ce îmi trecea prin cap, i-a fost loial lui Leon ani întregi, rămâne de văzut dacă îmi va fi la fel și mie. Știe cât să vorbească, și știe când să tacă, se teme pentru viața sa, iar asta e firesc pentru unul ca el.

     Ajunși în fața cimitirului, am aruncat o privire în jur, nu era cimitirul orașului, era mult mai departe, înconjurat de un gard metalic de culoare neagră, aparținea institutului, aici erau îngropați doar cei ca noi.
Nu voiam să merg acolo, dar nu voiam nici să par un laș, am luat o gură mare de aer, privindu-l pe Miguel rugător.

—Știu că vă e greu domnule Melek, dar trebuie să fiți acolo pentru el, să țineți capul sus și să țineți un discurs frumos.

—Nu am unul pregătit...

—Nu trebuie să fie unul ca la carte, spune ceea ce ai în inimă.

Am aprobat, iar Miguel coborâ din mașină deschizându-mi portiera. Am coborât sub privirile celorlalți, prietenii săi, cât și elevii universității, Kenton era deja acolo. După cum mă așteptam, unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț, alții păreau indiferenți.
În scurt timp, mulți dintre ei veniseră să îmi spună acel cuvânt pe care îl detestam atât de mult, "condoleanțe", deși știam că nu le păsa de asta cu adevărat. M-am apropiat de Kenton, acesta zâmbi scurt.

—Va trece Melek, poate că sunt dur cu tine uneori, dar pote că sunt și singurul care îți vrea binele.

Am aprobat simplu, avea dreptate, se purta ca un idiot, dar avea dreptate uneori.
     Un bărbat îmbrăcat în negru cu o mască ce întruchipa un corb veni în dreptul sicriului de culoare închisă, unde se afla iubitul meu Leon, mi-am mușcat buza inferioară pe interior abținându-mă cu greu să nu izbucnesc în lacrimi. Începu să rostească niște cuvinte într-o limbă străină, păreau a fi rugăciuni, însă erau incantații străvechi. Acele cuvinte erau pentru ca cel mort să intre cu bine în lumea de dincolo, cel puțin așa s-ar spune. Însă realitatea e că, indiferent unde s-a dus, Leon al meu era mort, și nu mi-l putea aduce nimeni înapoi.
     Nu voiam să îl văd, nu așa. Voiam să îmi amintesc chipul său de acum două zile, acel zâmbet perfect, acel chip, acei ochii superbi. Și cu toate că zâmbea, se stingea încet chiar sub ochii mei. Mi-am încordat maxilarul, simțind cum un val de furie mă cuprinde.

—Am de spus ceva!

     Am spus, iar toate privirile erau ațintite spre mine, inclusiv Kenton mă privea confuz, nimeni dar absolut nimeni nu își bătea joc de mine. M-am apropiat de acel bărbat, astfel încât, toți cei de față să mă vadă și să mă audă perfect.

—Te-am iubit Leon, și cât timp voi trăi, o voi face în continuare. Nu știu cine ți-a făcut asta, dar cu siguranță voi afla, nu voi avea liniște până când acea persoană va fi la cinci metri sub pământ, sfârșind în chinuri, într-un final ajungând într-un loc și mai groaznic, și regretându-și faptele. Poate că unii dintre voi credeți că eu am făcut-o, doar pentru că, cauza morții a fost infen, dar vă asigur că dacă va fi cazul, îmi voi ucide toți semenii pentru a ajunge la acel nemernic!