𝒞𝑜𝑜𝓀𝒾𝑒 𝐵𝑜𝓎 (𝒷𝑜𝓎𝓍𝒷𝑜𝓎)

Capitolul 17

    O voce îmi răsună vag în urechi, mă încruntasem deschizându-mi ușor ochii. Aruncasem o privire în stânga mea, văzându-l pe Kenton. Nu știam unde eram, și mă simțeam de parcă eram pe altă lume, eram încă adormit bineînțeles, și nu distingeam anumite lucruri, asta până să-mi dau seama că mă aflasem în mașină, din nou. Iar Kenton se certa cu cineva, observasem telefonul pus pe difuzor din bord, iar Kenton nu părea prea fericit, și nu observase că mă trezisem.
  
—Nu știu ce pui la cale, dar dacă ți-ai trimis cățelușul să-mi vorbească personal, înseamnă că ceva nu e în regulă, și nu mă lua de prost!

   Se răsti Kenton încleștându-și maxilarul.

—Nu îi spune așa...înțeleg că ești supărat, dar el nu are nici-o vină. 

—Oh m-ai lasă-mă, nici nu înțeleg de ce îți dorești atât de mult să mă întorc, parcă nu m-ai eram unul de-al vostru, nu-i așa?!

—Am nevoie de tine, știu că un "îmi pare rău" nu ar schimba cu nimic situația, și probabil nu am fost un tată bun, am eșuat grav în asta, și nu mai am cum să o repar...

—O spui de parcă ți-ai lua adio... mereu dramatic și plictisitor!

—Sunt pe moarte Kenton!

   În mai puțin de o secundă mașina se opri în loc, iar eu făcusem ochii mari la cele auzite, și de la impact aproape că mi se oprise inima în loc.
   Kenton strânse volanul între degete încleștându-și maxilarul, nu îl mai văzusem așa.

—Dacă îți bați joc de mine, oprește-te, nu ești amuzant, nu ești amuzant deloc, așa că încetează dracului odată cu asta! Strigă lovind cu putere volanul făcându-mă să tresar.

—Îmi pare rău că ai aflat asta printr-un apel idiot, voiam să ți-o spun față în față, de asta l-am trimis pe Melek.

   Kenton se sprijini cu coatele pe volan lăsându-și capul în jos, își trecu o mână prin creștetul capului oftând, îi puteam auzi respirația sacadată și inima bătându-i în piept.

—Kenton..?

—Melek...el știe?

  Întrebă într-un final, vocea îi tremura, iar eu mă simțeam prost că asistam la discuția asta, și oarecum trist.

—Ești primul care află asta, nu vreau să afle, cel puțin nu încă.

—Cum s-a întâmplat asta?

—Am fost otrăvit cu Infen, nu știu cât va mai dura până își va face efectul complet, poate nici o săptămână, cu alte cuvinte, institutul va rămâne în mâinile tale, știu că nu îți dorești asta, însă e timpul ca mica ta vacanță să se termine și să-ți iei viața în serios Kenton, adevărata ta viață, nu cea în care vinzi prăjituri!

—La dracu' am o viață aici, și începea să-mi placă, o viață normală!

—Știi că pentru noi normalul e imposibil, așa că ar fi bine să te trezești odată și să iei asta în serios!

  Kenton luă telefonul aruncându-l în parbriz, acesta spărgându-se trecând prin el. Mă privi oftând, eram confuz, curios și puțin trist, iar aceste sentimente nu îmi plăceau și nici nu știam ce ar fi trebuit să fac în situația asta.

—Îmi pare rău că a trebuit să auzi toate astea, chiar și când e în prag de moarte se ceartă cu mine. Pufni el aprinzându-și o țigară.

—Îmi pare rău pentru tatăl tău, am spus privindu-l.

—E în regulă, e doar un idiot. Spuse trăgând adânc din țigară.

  Am oftat privindu-l, nu știam de ce, însă simțisem din nou acel nod idiot, nu voiam să plece, probabil ăsta era cel mai egoist lucru la care m-aș fi putut gândi, însă nu voiam să plece, și îmi era greu să găsesc un răspuns la acest gând.

—Vreau să merg acasă.

      A fost singurul lucru pe care l-am putut spune în acel moment, nu știam de ce mă simțeam așa, mă simțeam gol pe dinăuntru, și nu era un sentiment deloc plăcut.
      Nu spuse nimic, în schimb doar mă aprobă.

      Se lăsase din nou între noi acea liniște apăsătoare, el părea să fie cu gândul în altă parte, evident că va pleca să își vadă tatăl, chiar dacă din câte înțelesesem nu aveau o relație prea strălucită, era totuși tatăl său, deși nu era problema mea, deci preferam să țin aceste gânduri pentru mine.
   Ajunsesem în parcarea din fața complexului, mă privi oftând.

—În seara asta voi porni la drum, nu știu când mă întorc, trebuie să rezolv niște probleme. Sper că te descurci acolo, te las pe tine șeful de data asta! Spuse zâmbind.

—Mă descurc eu cumva, am spus schițând un zâmbet.

      Deși era un zâmbet fals, iar el observă asta, oftă din nou privindu-mă, îi privisem acele buze pline, mă apropiasem tot mai mult de acestea, îl apucasem ce gulerul cămășii trăgându-l spre mine, lipindu-mi buzele de ale sale, într-un sărut, iar nodul din stomac începea să dispară, și atunci realizasem cât de mult îmi doream acel sărut.
     Îi mușcasem ușor buza inferioară, iar acesta mârâi, lăsându-mă să fac ceea ce îmi doresc, iar acum limbile noastre parcă dansau una cu cealaltă, se opri coborând spre gâtul meu începând să lingă zona unde se afla una din vene, ce pulsa datorită emoțiilor pe care le simțeam în acel moment, mușcă ușor acel loc făcându-mă să gem, mușcă din nou însă mai tare, am tresărit când am simțim un lichid ce mi se scurse pe gât în jos, iar limba sa îl linse, îmi sărută gâtul, după care șopti făcându-mi piele de găină:

—Dacă nu pleci acum, s-ar putea să nu mai ai șansa asta...

Ce părere aveți? :> și nu, nu e vampir.