Iubind o minciună

Nebunia ce a rămas

Tot ce credeam se schimbase. Dezamăgit de așteptări. Trădat de femeia ce o consideram tot ce e mai bun pe lume. Ce era să fac? Nu știam ce să fac. Voiam să fie toată vina a mea. Eram obișnuit să fiu personajul negativ. În dorința de a-mi proteja orgoliul prostesc, m-am lăsat pierdut în indiferență. Diana pentru mine devenise "frumoasa minciună ce am iubit-o". Era o parte în mine ce încă o iubea, parte ce mă tortura. În noapte, când eram singur, auzeam țipete în urechile mele despre tot ce mi-a luat. Puterea de a iubi. Dorința de a face bine. Încrederea în oameni. Compasiunea și înțelegerea. Lucruri ce nu pot să-mi amintesc dacă, sau când le-am avut. Cu mult prea mult timp în urmă cred. Nu puteam să o condamn pentru asta. Eu de la sine nu le-am avut. Ea le-a adus în viața mea. Era de înțeles că dacă ea va pleca, le va lua cu ea. Diana a fost cea mai bună parte din mine. Atât de bună încât am crezut-o reală când nu era. Minciunile sunt pur și simplu o pauză de la realitate, o amânare. O pierdere de timp. Adevărul întotdeauna iese la iveală într-un fel sau altul, iar astfel timpul dintre minciună și realitate devine un spațiu gol, o fantezie. Iar tot ce se întâmplă între cele două, rămâne ca un vis, sau un coșmar, poate puțin din ambele. Așa s-a întamplat și în cazul meu. Mă simțeam de parcă trăisem într-o realitate alternativa. Nu m-am simțit niciodată atât de pierdut. Dintrodată totul a devenit indiferent. Să o urăsc? Nu aveam cum. Să o iubesc? Nu mai puteam. Am lăsat acea parte din mine în acel spațiu gol, dintre minciuna în care m-am pierdut regăsind cea mai bună variantă a mea și adevărul pe care l-am găsit pierzând-o. Tot ce a fost și-a pierdut însemnătatea. Am devenit iar, cel ce eram, sau poate mai rău.

Nu mai voiam să știu despre nimic. Voiam doar să mă distrez și să mă simt bine. Beam mai mult ca niciodată, în mare parte nici nu îmi aminteam ce făceam. Barurile erau locurile mele preferate. Dimineață sau seară, nu conta, când eram destul de treaz să pot să merg cum trebuie, mă opream la câte un bar. Deobicei nu plecam singur. Nu îmi placea. Începusem iar să mă culc cu femei la întâmplare, pe multe dintre ele nici nu știam cum le cheama, iar de restul nu-mi aminteam. Doamne, cât timp trecuse de când nu mai fusesem cu o femeie. Cât timp am fost cu Diana, în ciuda faptului că totul era virtual, nu am atins nicio altă femeie nici măcar o dată. Nu-mi mai păsa de nimic. Iar. Nu-mi mai păsa nici de mine. Trăiam din plin cu o dorință de a muri. Mă aruncam în pericol fără motiv cu fiecare ocazie. Mi-a trecut moartea pe lângă viață milimetric de nenumărate ori. Iubeam adrenalina aia, era singurul lucru ce mă mai făcea să mă simt în viață. La un moment dat am început să duc totul prea la extrem. Inconștient cum eram, m-a luat poliția de nenumărate rânduri când începeam vreun scandal. Până la urmă m-au dus și la dezalcoolizare. Am fugit. S-a întâmplat iar. Am fugit dinou. Nu mă interesa de nimic, râdeam. A venit o noapte, în care eram foarte beat, mult mai rău decât deobicei. Am vrut să mă sinucid. Am spart geamul de la scara celui mai înalt bloc și am încercat să ajung pe acoperiș. Nu știu ce s-a întâmplat, nu-mi amintesc nimic, absolut nimic. Următoarea zi m-am trezit la un spital mai „securizat", să spun așa, din București. Aveam bandaje pe mine, dar nu simțeam nimic. Cămașa de forță nu lipsea nici ea. Eram chiar și legat de un pat. Mi-am dat seama că nu am cum să fug. Așa că am început să râd și țipam „Sunt în vacanță?", „Aduceți-mi și mie niște antidepresive, că presupun că vreo bere nu-mi dați." și tot felul de tâmpenii. Nu a trecut mult până o asistentă a venit la mine. A stat puțin de vorbă cu mine și mirată de câtă energie aveam m-a dezlegat, probabil să văd ce fac. Atunci am început să fac flotări langă pat, să mă zbengui ca un nebun și să mă plimb prin camerele spitalului de nebun. Asistenta speriată de mama focului, mi-a spus să mă potolesc că mi se rup cusăturile. Eu am rămas puțin surprins și întrebând-o ce cusături, am aflat că aveam câteva cicatrici noi. Curios de ce s-a întâmplat, am întrebat și asistentele ce s-a întâmplat și cum am ajuns acolo. Ori nu voia nimeni să-mi spună, ori nu știa nimeni. Mai târziu aveam să aflu că n-am reușit să ajung pe acoperiș, așa că am sărit printre scări, dar am cazut doar două etaje în jos, nu pe toate. Am început să râd. Pentru mine nu mai conta nimic. Făceam glume și râdeam cu toată lumea. Totuși cred că mi-au dat niște medicamente care m-au făcut să dorm până la urmă. Oamenii încercau să vadă ce e cu mine, dar eu, la fel ca înainte, răspundeam doar în glumă și ironie la orice întrebare. Nu erau mulți pacienți, așa că au deschis ușa între partea femeilor și partea bărbaților. Am remarcat imediat o fată, cam 24 de ani avea dacă îmi amintesc numele și parcă să zic că o chema Cristina. Părul îl avea șaten, ca al meu, ușor spre blond. Era slabă, dar arăta foarte bine. Era și drăguță. Poate vă întrebați de ce îmi amintesc atâtea, nu? A fost prima femeie cu care am făcut sex în spital. Și nu, nu a fost ceva direct. Am vorbit, chiar eram curios de ce e aici, nu părea locul ei. Nu era locul meu acolo, dar păi al ei? Curios sau nu, nu prea ascultam cu adevărat ce zicea. Vorbea ceva despre depresie sau ceva de genul. Ea tot povestea ceva, iar eu am sărutat-o. M-a sărutat înapoi. Am continuat să ne ascundem de camerele de supraveghere și am făcut sex în fiecare loc în care am putut. A fost plăcut. Râdeam într-una. Nu știu ce impresie i-am lăsat, dar încerca să vorbească tot mai mult cu mine și îmi spunea să ne întâlnim când ieșim din spital. Aprobam formal. Au mai trecut câteva zile și m-au externat. Nu am mai văzut-o sau vorbit cu ea de atunci.

M-am dus acasă și am lasat-o mai moale cu băutura. În orice caz, nu trecea zi fără să beau și noapte în care să nu fiu cu o femeie, sau dimineață, iar femeia nu cred că era mereu aceeași, sigur nu. Mă mai liniștisem, însă nici măcar timpul nu mai însemna nimic pentru mine. Zi sau noapte. Dimineață sau seară. Luni sau duminică. Nu conta. A trecut ceva timp. Timp fără somn. Timp fără vise. Am visat-o pe Diana într-o noapte, sau zi, adormit din greșeală. N-am vrut să dau importanță, dar mereu am simțit ceva în legătură cu visele. Prin vise mereu am crezut că trebuie să înțeleg ceva. Visul ăsta a fost ciudat. Mă învârteam de nebun printr-o țară străina, în Tel Aviv. Încă vorbeam cu Diana și ne certam la telefon. Am sfârșit prin a ajunge la un bal, la care habar nu aveam ce căutam unde am întâlnit-o pe ea. Din toată cearta noastră, am început să dansăm. Lent și cu pasiune, dansam ca să uităm. Un dans al reînvierii. Îmi plimbam ușor buzele pe gâtul ei, apoi m-a strâns în brațe și mi-a spus „Hai să plecăm de aici. Departe, să fim doar noi, să ne iubim nebunește cum ar fi trebuit". Apoi m-am trezit. Ce vis frumos, nu? Ceva îmi spunea să vorbesc cu ea, m-am abținut cât am putut, dar până la urmă am încercat. Spre mirarea mea am putut să vorbesc cu ea. Nu mai credeam în ea, dar ceva din comportamentul ei îmi spunea că greșesc. Am vorbit indiferent și rece. Apoi nu am mai făcut-o. Până într-o noapte. Da, știu, pare că totul se întâmplă noaptea. Când a venit o prietenă la mine, înarmată cu câteva sticle de vin și dorința de a ne petrece noaptea împreună. După câteva pahare, poate mai multe,  în timp ce vorbeam despre aproape nimic, îmi apare un mesaj de la Diana. Nu știu cum s-au de ce, am uitat despre tot ce făceam și mi-am pierdut interesul. Roxana, prietena ce venise la mine, tot trăgea de mine, iar eu parcă eram intrat cu totul în conversația cu Diana. Nici măcar sex n-am mai facut. De atunci treceau zile și nopți, zile în care beam tot mai puțin și nopți în care mă gândeam tot mai mult că poate m-am înșelat în legătură cu Diana. Până la urmă, ea era musulmancă, m-am gândit că poate nu a fost vina ei și a fost ceva legat de religii. Auzisem că în țări ca Israel sunt un fel de organizații ce dacă afla de relația unui musulman cu o femeie de altă religie sau invers, fac tot posibilul să oprească asta. Ce nebunie, greu de crezut, dar eu am crezut. Ce prost, nu? Trecând peste toate, ne-am împăcat. Ușor, ușor ne apropiam iar. Aveam dubii, sigur, aveam nesiguranță în mine, dar de data asta le ignoram. Am ales să cred în ea. În timp, am lăsat restul deoparte și m-am liniștit. Total de data asta. Eram fericit cu ea, iar asta nu mai conta. Am ales să cred în ea și nu am mai pus asta la îndoială cu timpul. Habar n-aveam ce avea să urmeze.