Iubind o minciună

Iubire nebunească

Am început noul an împreună. Viețile noastre erau atât de diferite încât toate șansele erau împotriva noastră. Trăiam in lumi diferite. Nu urma să ne întâlnim prea curând, muream de nerăbdare să o facem, dar parcă nici nu conta. Încetul cu încetul am început să renunț la obiceiurile rele și la ocupațiile mele mai puțin bune. Lucrurile s-au întâmplat foarte repede. Ne-am îndrăgostit nebunește. Pe cât o cunoșteam mai mult, pe atât credeam mai mult că ea este tot ce am visat vreodată. Era iubirea vieții mele. Femeia pe care în adâncul sufletului îmi doream să o găsesc în lume, dar nu credeam că există. Era ca un vis. O poveste de perfecțiune. Ceva ireal ce îți dorești cu ardoare să existe. Viața mea s-a schimbat în multe sensuri de când Diana era parte întreagă din ea. Totuși ceva era în neregulă. Ea era la facultate, făcea ceva pentru viitor, iar eu nu făceam nimic. Renunțasem la ocupațiile mele, care pot sa spun că erau destul de neortodoxe. Nu m-am gândit vreodată că o să renunț la ce făceam, dar acum nu se mai potrivea cu viața pe care o doream, alături de ea. Renunțând, mi-am dat seama că eu nu am nicio ocupație. Nu cred ca muncisem cu adevărat nici măcar o zi toată viața mea. Eram obișnuit să câștig bani ușor, iar facultatea mi s-a părut întotdeauna o pierdere de timp. Nu știam ce să fac, dar simțeam că trebuie să fac ceva. În cele din urmă m-am mutat la București pentru un job. Cred că asta a fost prima mea greșeală. Pentru mine acel oraș era locul unde mă duceam doar să mă distrez haotic. Acum voiam doar să stau liniștit, să-mi văd de un job normal și să văd ce fac mai departe. Nu a mers tocmai cum ar fi trebuit. Am început să am gânduri ce mă măcinau. Mă întâlneam des, din întâmplare, cu persoane din trecut. Stând de vorbă, am început să aud vorbe aduse la adresa mea precum "Nu mai ești tu.", "Ai devenit slab și mai rău, plictisitor." s.a.m.d. Nu le luam în seamă prea mult, cel puțin așa credeam. Încet am început să am dubii fără motiv, am început iar să beau și mai scăpam pe la vreo petrecere haotică. Iar asta era ceva ce am promis că nu o să o mai fac. Îmi era rușine să spun, așa că am ținut pentru mine in mare parte. Nu a durat mult până să cedez psihic. Începusem să îi spun femeii pe care o iubeam doar jumătăți de adevăr. Nu dintr-un motiv anume, în principal de rușine, dar și de frica de a nu fi înțeles și a o pierde. Cea de-a doua mare greșeală. La pământ din punct de vedere psihic, am renunțat la job și m-am mutat înapoi acasă. Nimeni nu a știut motivele pentru care am făcut asta. Aveam nevoie de liniște. Nu mă suportam. Voiam să îndrept ce se întâmpla cu mine. Totuși și acasă, aveam zile în care pur și simplu beam, beam până nu îmi mai aminteam nimic și mă trezeam după ceva timp. Continuam să greșesc zi de zi într-un fel sau altul. Eu și Diana începusem sa pierdem legătura puțin câte puțin.Noi, ne-am promis multe, ne-am jurat multe, iar din asta s-au născut așteptări, la nivelul cărora eu am fost primul ce nu a putut să se ridice. Sau m-am ridicat, dar n-am rămas acolo sus. Între timp diferite persoane au aflat despre noi. Aici a început totul. Eu eram acea persoană bună doar când venea vorba de Diana. Doar ei îi spuneam despre gândurile mele reale. Celorlalți? Pe ceilalți nu îi lăsam sa vadă ca m-am schimbat. Până la urmă chiar și atunci, deja eram schimbat. Simplul fapt că voiam, că încercam, dovedea asta, dar nu mă interesa să dovedesc cuiva. Nu-mi păsa ce cred alții. Iar asta a fost o greșeala majoră. Au apărut conflicte. Diana a început să creadă că o mint, că am mințit-o în legătură cu tot. Noi fiind la distanță, nu avea cum să vadă cu ochii ei că nu e cum zic eu și nici ca nu e cum zic alții. Ea a dispărut din viața mea. Eu, am încercat în nenumărate rânduri să iau legătura cu ea. Nu am reușit în niciun fel. Și dacă reușeam, ce era să spun? Am mințit, nu cu ce credea ea, dar am mințit cu alte lucruri minore. Mă simțeam vinovat pentru asta, dar nevinovat în rest. După o perioadă am reușit să vorbim din nou. Totuși pentru mine unele lucruri se schimbaseră deja. Eram supărat din cauză că ea a putut pur și simplu să mă ignore atâta timp, că nu mi-a dat nici macar șansa să explic ceva. Ne-am împăcat, însă era diferit. Nu îmi pierdusem nicio secundă încrederea în ea, până atunci. Am început să cred că tot ce a fost între noi a fost doar o minciună. Și au fost multe. Mă îndepărtam de ea fără să vreau. Voiam să renunț la ea. Voiam să fac asta pentru că de când ne-am cunoscut, mereu am simțit când ceva e în neregulă. Iar acum simțeam asta tot mai des. Amintindu-mi despre noi, nu am renunțat. Am crezut în continuare. Într-o noapte vorbeam la telefon ca deobicei până adormeam. Deobicei ne trezeam și tot în apel eram. Of doamne, îmi amintesc și acum cât de mult adoram să o aud cum respiră, chiar dacă era doar în apel. A doua zi de dimineață, am observat că apelul era închis, iar ea inactivă și un mesaj lung. Acel mesaj nu era de la ea. Fostul ei iubit îi spărsese contul. În acel mesaj îmi spunea cine este ea defapt. Mi-a spus că nu eram singurul cu care vorbea. Mi-a spus când și cum se mai întâlneau. Cum mă minte pe mine și cum a mințit și pe alții. Pe scurt a prezentat-o ca pe o femeie de nimic, o femeie ușoară. Eu citeam și simțeam cum o iau razna. Mesajul ăsta explica multe, totuși refuzam să cred. Am pus mâna pe telefon și am sunat-o. O dată, de două, apoi a răspuns. Vocea ei era adormită și habar nu avea. Când i-am spus, mi-a închis. Abia am vorbit. I-am spus ferm convins că vreau să cred în ea, nimic altceva. Mi-a spus că sunt minciuni, m-am îndoit, dar am crezut-o. În acel mesaj fostul ei iubit spunea că are și dovezi, iar dacă le vreau, să îl caut. Nu aveam de gând să fac asta. Nu până ce ea mi-a spus să nu vorbesc cu el. Atunci au apărut prea multe semne de întrebare. Ea nu mai vorbea, eu încercam să mă conving singur că e bine doar să cred în ea. Ce prost, nu? L-am căutat. Atunci el a schimbat tot ce a spus. Mă mai liniștisem, dar devenisem și mai confuz. Habar nu aveam ce se întâmplă. Apoi mi-a dat ea mesaj, spunându-mi să uit de ea, pentru că l-am cautat pe el. Apoi a dispărut iar fără urmă. Am încercat de câteva ori să o mai caut, să înțeleg macar, dar fără rezultat. În cele din urmă am renunțat. Mi-am căutat vina în orice, mult prea orgolios să accept că am fost prostit doar. Nu puteam să accept că am crezut cu atâta foc în vorbe goale. Am vrut să dau vina pe mine pentru tot, pentru ca măcar ea să rămână fără de greșeală. Am făcut-o și mi-am vazut de drum.