Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Hyungsik
Am fost nemilos, când trebuia să fiu blând. Ciudat, dar nu mă simt vinovat, sunt învăluit de furie și suferință. Am dat-o în bară, am dat-o atât de rău încât nu realizez cele întâmplate. Inima mea se bate inutil cu rațiunea, parcă corpul meu ar fi un câmp de luptă. Pus în fața scenei pe care se duce lupta între astea două instante ale ființei mele umane, e greu să mă decid cui să-i devin aliat. Sunt în mijlocul câmpului de luptă, numai instinctul poate să indice drumul corect, dar și instinctul e implicat în luptă. Adevărat, inima îmi spune că o iubesc, privește lucrurile prin prisma sentimentelor, e de partea că trebuie să trăiesc din plin sentimentul să-i aduc fericirea de care are nevoie. Totuși, mă voi bucura de iubire într-un final. Rațiunea, spre deosebire de inimă, nu acceptă trădarea. De aceea izvorul nefericiri e rațiunea, durerile ei sunt vinovăția, regretul și îndoiala — iadul gândului. Rațiunea mea nu e în stare să îngenuncheze în fața inimei și din nou risc să îmi ruinez viața. Astfel, beau ca să-mi camuflez durerea și ca să-mi iau gândul de la necazurile mele, pe când astea două se luptă.
Au trecut două ore și zece minute de când am văzut-o ultima oară, de când am lăsat-o singură în ploaie. Îmi vine să plâng numai când îmi aduc aminte, felul în care i-am răspuns și cum am lăsat-o, tremurând și cu lacrimi în ochii. Însă, nu mă simt vinovat și sentimentul e destul de ciudat, nu am o explicație, doar nu am ochii să o văd. Indiferența rătăcită se pare că și-a găsit calea înapoi la mine, astfel nu îmi pot explica de ce am procedat așa. Am rămas gol în suflet și fără nimic în mai puțin de o oră. Nu am pierdut nimic mai prețios decât încrederea față de ea. Zilele astea eram atât de aproape de ea, eram atât de aproape să fiu din nou cu ea, acum nu cred că o pot privi cu aceeași ochii, cum o priveam cu dragoste, speranță, grațioasă și fericire. Dar acum, simt o ură și dispreț pentru ea.
— Lily este fata mea! mă apuc cu mâinile de păr și trag cât pot. Ah, Doamne Dumnezeule! Sunt atât de idiot!
Izbucnesc în râs, un râs autentic. Simt cum cerul cade pe mine gândindu-mă la Lily. Sunt un laș, am fugit și am lăsat-o de fiecare dată, dar nu mă pot supune orgoliului meu. Datorită mie, iată-mă, trăgând de o bere într-un bar aproape gol din Hongdae. Îmi pierd mințile când doar mă gândesc că cinci ani de zile i-am petrecut hoinărind pe străzile din Vancouver, când puteam să fiu alături de ea și fiica mea. Atât de ciudat să spun "fiica mea", știind că tot acest timp o credeam fiica unei familii fericite — Leo și Seulgi. Mă simt vinovat și slab în fața lui Lily. Nu mă stăpânesc deloc. Vreau să urlu de durere și să mă eliberez. Plâng, îmi smulg părul din cap, nefiind în stare să-mi controlez emoțiile.
— Domnule, ne închidem în curând...
Ridic capul, cred că am o mutră de a dreptul șocată, căci domnișoara îmi aruncă o privire rapidă și își cere scuze. Îi zâmbesc și dau din cap, savurând ultima gură de bere.
Mă ridic. Fac un pas în spate și mă izbesc cu fundul de o masă din spatele meu. Asta e mărturisirea că sunt amețit. Mi se pare că nu a fost cea mai bună idee să îmi înec amarul, căci mă leagănă marea. Mă simt desprins de pământ, de legile lui, i-au cu atenție paltonul ce atârnă pe spătarul scaunului. Când, deodată, telefonul sună... Instinctiv îl caut prin toate buzunarele posibile, dar e de negăsit, la naiba în timp ce mă învârt domnișoara de mai devreme se apropie. Nu am timp de ea, îmi caut telefonul care sună întruna.
— Ah, este pe masă!
Simt cum aerul rece trece pe lângă mine auzindu-i vocea domnișoarei. Mă așteptam să spună "e o greșeală", mă simt un prost acum stând telefonul sub nasul meu pe când îl caut disperat prin haine. Clatin din cap și mă aplec peste masă, dar dintr-o dată îmi pierd echilibrul și era cât pe ce să cad, însă simt o două mâini mici ce mă opresc. Mă uit cu coada ochiului la ea, cu un gest scurt, se îndepărtează. Parcă mi-ar fi dat drumul de sus, la fel de uimit am rămas chiar dacă și-a retras mâinile.
— Îmi cer scuze, a șoptit.
Nici nu mai contează că sună telefonul, mă uit la ea, transmițându-i prin privire să plece, așa și face pleacă nu înainte să facă o plecăciune. Pufnesc, fi-rar să fie Hyungsik ești un adevărat idiot îmi zic, dar nu sunt în stare să îmi cer scuze față de ea îi înțeleg ajutorul, dar nu-l pot accepta.
Cu nervii extinși la maxim, din nou, reușesc să mă îmbrac și apăs pe clanță, am ieșit. Curentul a izbit ușa de perete, nu știu cum am deschis celelalte ușii, cum am coborât scările. Traversam deja strada către mașina lui Henry care tot nu am reușit să i-o întorc. Mi se pare că m-am trezit din morții, deoarece trec strada în timp ce e roșu pentru pietoni. Ochii îmi sunt legați de suferință, nu mai văd nimic decât asfaltul din fața mea cu ceață.
