Flacără albastră

Prolog: ,,Ploaie de plumb"

Vântul mă lovește peste față și brusc mi se face frig și greață. Mă clatin și sunt la un pas să cad. Nu mai văd demult, lacrimile sunt prea multe.
Nu mai am ce socoteli să închei cu viața.
Am 16 ani și sunt pregătită să mor.
Sunt conștientă de ce zice lumea.
,,La 16 ani mă jucam încă cu păpușile"
,,La 16 ani încă mă uitam la desene"
Nu mă mai interesează nimic. M-am săturat să trebuiască să suport durerea. Nu mai pot. Țip și mă zbat, parcă sunt prinsă cu lanțuri de încheieturi, glezne și gât.
Vreau să urlu după ajutor, dar n-am voce.
Beau în fiecare zi ca să uit cât mă arde propriul iad. Și, pentru o perioadă scurtă, funcționează. Râd. Mă bucur.
Trăiesc.
Asta până mă trezesc.
După iar plâng.
M-am plictisit de plâns.
M-am plictisit să mă doară.
M-am plictisit de urlat, și așa nimeni nu mă aude.
Nu că ar interesa pe cineva.

Cerul se dezlănțuie în fața mea. Fulgeră și tună, iar norii negri se apropie. Vântul se întețește, dându-mi părul pe spate. Picuri grei cad, transformându-se într-o ploaie parcă de plumb, ajungându-mi până în suflet. Lacrimile mele se amestecă cu ploaia.
Mă simt de parcă nu mai sunt singură. Cineva plânge și el cu mine.
Îmi amintesc de fetița așa de bună, îmbrăcată în culori calde. Îmi amintesc cum îmi încălzea sufletul zâmbetul ei. Sclipirea aceea de pură fericire în ochii ei negrii ca tăciunele, buclele ei răzlețe și castanii, sărutate de razele soarelui, obrajii ei roșii și plini de viață.
Îmi lipsești, micuță Riona.
Ai crescut și ai pălit... obrajii tăi au devenit albi, fără viață, sclipirea din ochii tăi negri a devenit ca smoala întărită.
Rece și fără sens.
Te iubesc și vin la tine acum. Te rog ține-mă de mână.

Riona încercă să facă un pas, dar din cauza țiglelor alunecoase din cauza ploii, căzu pe spate, lovindu-și dur capul, ca mai apoi să cadă 6 metri până pe pământul rece. Iarba verde se amesteca cu roșul sângelui ei.
Corpul ei stătea nemișcat pe o parte.
Fără viață.
—

Se îndrepta înspre casa ei, strângând în mână trandafirii negri. Spinii îi străpungeau pielea, dar nu-i păsa, așa cum nu-i păsa nici de furtuna de afară. Aerul era încărcat de ceva neplăcut.
Totul a înghețat brusc și a căpătat nuanțe reci.
Se îndreptă înspre trupul ei neînsuflețit și se uită la combinația de maro, verde și roșu de pe pământ.
-Îmi pare rău că n-ai fost destul de puternică, spuse și îi aruncase un trandafir, acesta căzând pe capul ei pătat de sânge.
Își luase câteva secunde adio de la ea și începu să se întoarcă pe unde a venit adineauri. Corpul parcă nu-l lăsa să plece, pașii lui tot la ea duceau. Își impuse să plece, deși îl durea.
Își șterse singura lacrimă care îi căzuse și se pierdu printre copacii umezi.
—
Mâna ei se zbătu și apucă brutal iarba, târându-se înspre casă. În părul ei încă era trandafirul îmbibat în sânge.
Încercă să se ridice, dar căzu înapoi. O durea îngrozitor tot corpul, ca și cum ar fi fost călcată de o mașină care venea cu o viteză imensă. Se odihni preț de câteva secunde, timp în care apa îmbibată cu sângele se scurgea de pe ea.
Se sprijini de coloana de susținere a casei și încercă din nou, de data aceasta reușind. Durerea încă pulsa, dar îi era cu foarte puțin mai bine. Zâmbi încet, bucuroasă că a reușit.
Încercă să rotească clanța, dar aceasta se mânji de sânge. Încercă de mai multe ori s-o rotească, dar n-avea putere suficientă. Se forță, și ușa se deschise. Începu să șchiopăteze până în hol, unde se afla o oglindă mare, permițându-i să se vadă.
Avea zgârieturi pe față și părul îi era lipit de față, iar trandafirul picura sânge. Mirată, îl luă și-l întoarse cu delicatețe pe toate părțile.
,,De unde a apărut?" se întrebă.
Brusc, realitatea o lovi.
,,M-am lovit la cap și am căzut 6 metri-
DE CE NU SUNT MOARTĂ?!"
Ușa se deschise larg și se trânti de perete, Riona tresărind și uitându-se în spate cu teamă. Un fum negru traversa pragul casei, venind înspre ea. Se mai uită încă o dată la trandafir și constată că acesta îi acoperi toată mâna într-un fum negru.
Fumul se agăța de ea ca niște rădăcini, dar nu simți nimic rău.
Simțea pace. Liniște. Confort.
Își permise să lase toată suferința în urmă și să se vindece. Căzu într-un somn calmant, purificant aproape.
Apoi, începu frigul.
Începu să tremure și se uită la ea. Venele ei se coloraseră într-un albastru glaciar, urcând încet înspre capul ei. Cu cât urca acel albastru, cu atât ea îl simțea până-n oase. Îi era foarte frig și de abia putea să respire.
Brusc, se termină.
Trandafirul începu să emane o lumină neagră puternică. Lumina era așa puternică încât își acoperi ochii cu brațele. Trandafirul explodă în mii și mii de particule, acestea intrând în pielea brațelor lui Riona.
Fumul dispăru și Riona se uită la mâinile ei. Degetele lungi și subțiri erau împodobite cu inele negre și albastre delicate, unul atrăgându-i atenția în mod special.
Avea o piatră micuță, albastră, iar pe lângă erau ce semănau cu niște rădăcini negre, lucrate foarte atent. Unghiile ei erau lungi și negre, iar pielea ei era albă și fără nicio zgârietură.
Se uită în oglindă și rămăsese șocată de persoana pe care o vedea.
Ochii ei negri erau împodobiți de niște gene lungi și dese, iar fața nu mai avea nicio imperfecțiune.
Parcă era o păpușă de porțelan.
Părul ei era un albastru de gheață, cu vârfurile albe, șuvițele curbându-se în bucle delicate, căzând pe spatele ei.
Observase că nu mai picura apă din hainele ei, sentimentul de frig dispărându-i.
Bluza neagră, dintr-un material moale și cald, i se mula perfect pe corp, dar nu într-un mod inconfortabil, ea fiind aproape transparentă pe partea de sus, semănând cu o bluză pe umeri, mai în jos de claviculă fiind traversată de detalii făcute din dantelă. Pantalonii erau din piele, foarte confortabili, iar în picioare avea o pereche de bocanci negri, simpli, cu șireturi albastre.
Ce lega această ținută era pelerina ce când atingea pământul, se contopea cu fumul negru. Era o pelerină ușoară, dintr-un material transparent negru, ce se unea cu marginea de dantelă a bluzei. Era împodobită de mici particule albastre, ce nu distrăgeau atenția exagerat.
La gât, avea un lănțișor cu un trandafir negru, care părea să fie real. Țepii lui nu o deranjau chiar deloc. Îl atingea fascinată, cu mișcări delicate, iar degetele ei lăsau o urmă albastră, transparentă, în aer.
Ochii ei se preschimbară în albastru de gheață și un fior plăcut o cuprinse.
Felicitări, copilă. Ai îndeplinit chemarea. Alegeți noul nume.
-Blue Andraste... șopti ea și începu să râdă malefic, ecoul răsunând până în pădure.