Elen este o tânăra rebelă și independentă, ce și-a urmat visul în Canada pentru a studia și a deveni o avocată faimoasă.
Fiind singura moștenitoare în familie, încalcă principiile unicului bărbat din viața ei. Lăsându-și familia în Italia, tră...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
„Nu renunța la familie, chiar dacă familia renunță la tine"
Am experimentat ambele fețe ale durerii de-a lungul vieți mele. Cea fizică, lovituri superficiale, momente când am spart un pahar și m-am tăiat încercând să strâng cioburile. Simțeam durere și știam semnele ei, fizic sau emoțional într-un final, amândouă s-au vindecat. În viața mea au existat mai multe tipuri de dureri și în esență toate au avut un singur final, o lecție dură de a învăța pe propriile greșeli.
Am suferit în prima dragoste, cea neîmpărtășită cu gust amar de sentimente și emoții copleșitoare hrănite din speranța pe care o simțeam în cuvintele și privirea lui. Mă hipnotiza de fiecare dată când avea nevoie, știam ce final va fi, dar continuam să cred în percepția imaginară creată de mine nu și de el. Cu timpul înțeleg că sufletul demult îi aparținea altei fetei și tot ce a fost în mintea mea au fost niște așteptări inocente spre un viitor imposibil. Ne-am reîntâlnit într-o zi pe stradă, era același om pe care l-am iubit cu suflet de copil nu și de femeie, sufletul unei fetițe inocente și naive.
Ce senzație faină, când revederea cu acea persoană nu-ți mai oferă emoții copleșitoare, pur simplu nu mai simți nimic, deși cândva inima era aproape să explodeze doar la o simplă atingere sau privire.
Acest tip de durere m-a învățat să nu mai am așteptări de la oameni, pentru că fiecare alege ceea ce iubește, oricât de mult ne-am dori un alt final.
A trecut. A fost uitat. Nu mă doare.
Am suferit când am părăsit locul natal pentru o altă țară străină, durerea se simte în proces, pentru a-mi îndeplini visul atât de dorit am fost nevoită să învăț în străinătate decât în propria țară. E ciudat, e dureros și în mare măsură acest tip de durere m-a învățat să depășesc schimbările pe care atât de mult le urăsc.
Suferința am cunoscut-o și în familie, omul ce ți-a oferit viața, de fapt nu te acceptă așa cum ești, e tipul de durere ce m-a maturizat prea devreme, e legătura dintre două suflete cu caractere opuse. Cine a spus că opusurile se atrag a fost minciună pură. Să ceri dragoste din partea unui părinte e ca o palmă zdravănă peste față fără alte experiențe de viață. E de-ajuns să ai un vis și cel drag de lângă tine să-ți distrugă totul doar pentru a face în manieră pe care și-o dorește el. E egoismul ce distruge viețile unor copii, dar doritori de a cutreiera o lume întreagă. Am fost copilul care nu a ținut cont de nevoile tatălui și pentru a descoperi alt tărâm, am plecat de acasă fără a mă gândi de două ori, fără a ajunge fetița cu imaginație doar asupra viitorului. Nu priveam fetele din jurul meu având succese, nu invidiam și nu scriam povești, pentru că am devenit una din ele curajoasă și încrezută în sine.
Dar, nimic nu se compară cu durerea pe care o simt acum.
Nici măcar nu pot spune nimic. Ochii îmi sunt larg deschiși și goi, lipsiți de orice fărâmă de emoție. Sau totuși simt ceva, frica de a nu mă pierde total în durere, pentru că de data această nu înțeleg ce lecție ar trebui să învăț și de ce acest tip de durere, pierderea definitivă a celei mai importante persoane din viața mea. Panica a dispărut și a rămas doar goliciunea sufletului meu, fără ambalaje, fără măști am pus sufletul într-o parte privindu-l cu fiecare centimetru. A încetinit să bată cu putere, culoarea s-a transformat într-un negru, iar dacă înainte culoarea neagră era preferată mea, acum este culoarea pe care o urăsc din toată inima. Sunt aproape ca bombă cu ceas. Inspir adânc și îmi forțez pleoapele să clipească domol de câteva ori. Expir o gură de aer în timp ce mă ridic în șezut și îmi așez picioarele pe podea, pregătită să mă ridic de tot din pat.
