Mafiotul

Volumul 2, capitolul 1.

     Fiecare alegere ne oferã o nouã șansã, fiecare șansã ne aduce un nou început, iar asta pare o infinitate. Totul se rotește în jur dupã cum sufletul nostru cere, suntem convinși cã asta și meritãm, dar de fapt chiar așa este? Infinitatea uneori este atât de dureroasã încât de fiecare datã ne luptãm cu ceva sau poate cineva, și atunci? Oare așa aratã un sens al vieții, goana dupã rãspunsuri ridicole și întâlniri inocente sau poate, viața se mãsoarã nu bani, oameni sau alte chestii, ci cât de mult te iubești și cât de puternic poți fi atunci când rãul te doboarã. Adevãratul om se cunoaște atunci când stã fațã în fațã cu rãul suprem.

     Mulți nu iau în calcul, cã doar sufletul poate câștiga acele obstacole, probleme, pânã și situații toxice, pentru cã rãul știe sã manipuleze, iar sufletul știe sã danseze.

     La fel e și în dragoste, dacã știi sã dansezi, trebuie sã ții cont cã apare și acel gram de nefericire, și doar de tine depinde, sã dansezi în continuare sau sã te lași condus.

Cãci e o diferențã mare între a conduce și sã fii condus.

Condus de ispite sau poate pãcate, nu, nu...stai! Condus de dragostea aia imposibilã, iar un nou capitol al vieții nu înseamnã sã ștergi atât de repede un trecut, pentru cã totul are un sens. Un sens al vieții.

     Câteva picãturi reci cad pe masã, rãcoarea dimineții îmi amintește cât de frig poate fii și toamna, iar când un zgomot puternic mã trezește în totalitate, decid sã mã ridic și sã închid geamul. Privesc în jur somnoroasã și realizez cã a mai trecut o noapte chiar aici, pe aceastã canapea nu atât de confortabilã. Nu doar atât, afarã încã plouã. Stropii reci au invadat tot biroul meu, iar vântul face ca situația sã parã și mai nostalgicã. Pentru cã toamna, în esența ei, este acea nostalgie. O nostalgie de care nu îmi pot aminti, dar o pot simți chiar aici unde bãtãile inimii mã inundã și nu ai cum sã treci peste asta. Mirosul de cafea mã dezmeticește când ușa se deschide, iar tânãra domnișoarã mã salutã ca de fiecare datã cu un zâmbet de milioane.

- Domnișoara Samantha, sunteți bine? Analizeazã cu o înclinare a capului biroul și își dã ochii peste cap când lasã cafeaua pe masã. Din nou ați petrecut noaptea aici?

- Și cum reușește sã zâmbeascã dis-de dimineațã, mârâi subtil mai mult pentru sine, iar ea începe sã râdã.

- Astãzi aveți o zi mai liniștitã, amânãm ceva? Citește din micul ei carnet și își atinge câteva fire blonde atentã la detalii.

- Câți? Cafeaua fierbinte mã trezește sãlbatic, iar buza roșie îmi aduce aminte cât de ridicolã pot fi uneori.

- Trei bãrbați și o domnișoarã, toate sunt divorțuri.

- Și de ce se cãsãtoresc, dacã în final urmeazã același rezultat.

Tina pãrãsește biroul lãsându-mã și mai obositã decât ziua precedentã, și se pare cã urmeazã o crizã de nervi atunci când primul dosar este același bãrbat, doar cã de data aceasta are un divorț. Niciodatã nu am înțeles acești bãrbați, nu vor sã se cãsãtoreascã, iar în final o fac de dragul unui moft feminin, iar apoi își lasã frustrãrile la mine în birou cerând justiție atunci când vine vorba de avere. Și când îi întrebi cu același stil:

- De ce nu ați semnat contractul matrimonial?

- Nu am știut cã este o femeie manipulatoare, îmi rãspunde domnul John cu un ton rãgușit și lipsit de respect, pânã și pe mine mã urãște doar din simplul fapt cã sunt o femeie.

- Nu ați știut cine este soția dumneavoastrã sau nu ați știut cã existã un astfel de contract?

- Este o femeie mincinoasã!!!