Mafiotul

Capitolul 2

,,Indiferent de greutățile ce le poate avea o familie, ea rămâne a fi baza idealizării și a viitorului tău.

Orice ar fi, e familia ta, ține minte asta!"

Înainte când mă gândeam la vacanța de vară, sufletul meu radia mai mult ca aceste raze de soare ce îmi usucă pielea albă, oricât m-aș lupta cu acest mic defect, soarele rămâne a fi plăcut gândului meu, același lucru cu familia. Orice ar fi, tot acolo mă întorc. Nu voi uita niciodată ziua în care am absolvit universitatea și am devenit oficial avocată. Visul a devenit realitate. Colegii mei erau aplaudați de părinți, surori sau frați, eu eram în compania singurătății. Formăm o pereche minunată, știu, dar pentru mine contează privirile oamenilor care mi-au dat viață. A pleca într-o țară străină nu este atât de ușor, de fiecare dată încerci să găsești un motiv, o zi, un minut sau o amintire despre familie, prieteni, rude și cunoscuți. Doare la naiba de tare.

Este durerea dorului. O stare în care încerci mereu să răscolești trecutul, oamenii care au făcut parte din viața ta, amintirile frumoase, dar și cele ce au rămas ca un tatuaj pe piele, tatuaje pe care dorești să le acoperi însă au pătruns prea adânc sub piele. Fiecare din ele descriu o zi sau un om drag sau cel ce nu-l vei putea uita cu siguranță. Am suferit de-atâtea ori din cauza dorului încât m-am îmbolnăvit, iar leacul l-am găsit atunci când m-am învățat să iert.

Da, orice, oricând...

Pentru că iertarea vindecă dorul. Vindecă durerea.

Am decis să petrec așa numita vacanță de vară alături de părinți în Italia, iar apoi voi reveni și voi îndeplini visul în totalitate. Sufletul meu are nevoie de odihnă, deseori liniștea o găsesc în brațele mamei, iar acum simt nevoia și mai mare. Mi-e dor de camera în care petreceam nopțile citind sau vorbind la telefon ore în șir cu prietenii. De pozele așezate în toată casa, poze alături de familie, de bunei și de rude. Cum aș putea uita de grădina tatălui, a muncit cu toată dragostea pentru a construi o grădină imensă de trandafiri special pentru mama. Mi-e dor de mare, locul meu preferat unde îmi scriam tainele pe nisip, iar valurile mării le ștergea și astfel știam că le citea păstrându-le în adâncul mării.

Mă așez pe canapea privind cu nostalgie micul meu apartament, pregătisem lucrurile pentru plecare cu două zile în urmă, sunt nerăbdătoare și în același timp tristă, e ca și cum aș trăi în două lumi paralele, atât de complicate. Prefer să ascult inima, uneori naivă, dar de fiecare dată regretele se micșorează pentru că am riscat să fac ceea ce îmi doresc cu adevărat de la viață. Însă nu a fost așa mereu, am luptat prea mult ca să fiu ceea ce sunt acum.

- Va fi bine, e doar o vară, Elen.

Părăsesc apartamentul deja cu un dor nebun și pășesc spre ieșire evitând privirile bătrânului care își fuma cu grijă țigara preferată. Este vecinul meu, un domn cu chipul blând, cu o barbă neagră și niște ochi la fel de întunecați ca nopțile din acest oraș imens. Preferă singurătatea ca mine, iar acest amănunt straniu ne-a adus într-o dimineață ploioasă în același timp. Cu multe sacoșe în brațe prin picăturile reci de toamnă, acest bătrân m-a ajutat să ajung cât mai repede în apartament, până să se ivească o răceală zdravănă. Niciodată nu l-am văzut în compania unei femei sau a unui copil, știu doar că a fost militar și a participat în câteva operațiuni importante.