Să fii un introvert

Capitolul I

  Am deschis usa casei încercând să îmi tin echilibrul in timp ce ma descaltam, ceea ce unii oameni( inclusiv eu) nu prea pot face. Numai mi-am scos castile din urechi si am auzit vocea mamei:
- Da-mi voie sa ghicesc, iar ai fost si te-ai plimbat singura prin oras.
- Ma stii prea bine, mamă!
   Si eu o stiam pe mama foarte bine si stiam deja ce urma sa se întâmple. Mama avea un obicei care a aparut ca urmare a unui obicei de al meu. De cate ori ma vedea ca ma întorceam seara singura dupa o plimbare, trebuia sa imi tina acelasi discurs despre cum ar trebui eu sa ma deschid, sa fiu mai sociabilă, mai îndrăzneață si sa imi fac prieteni, sa merg la petreceri sau macar sa frecventez un club al scolii.
    O ascultam de fiecare data, dar nu trăgeam mare atentie la spusele ei, eu eram asa cum eram si nu aveam de gand sa ma schimb( si mama stia asta).
    Eu iubeam sa ma plimb deseori singura, cu castile in urechi(uneori si fara ele), pentru a putea admira frumusetea orasului in care trăiam. Orasul in sine nu era foarte frumos , dar erau la periferii foarte multe locuri unde puteam admira frumusetea naturii. Imi plăcea să fiu in sanul naturii, acolo ma simteam liberă, era unicul loc unde puteam sa fiu eu.
   - Irma, ma trezi mama la realitate.  Iar ai cazut pe gânduri. Am terminat cum numesti tu "lectia" de 10 minute si tu stai in aceeasi poziție si cu aceeasi privire ca si la inceput.
- Scuze mama , eram prea concentrată sa contemplez asupra cuvintelor tale.
- As vrea eu sa cred ca la asta te gandeai. Du-te si te odihnește putin, cina va fi gata în curând.
   Bucuroasă ca am fost scutită de alte discursuri despre felul meu de a fi, am urcat in graba scările si am intrat in camera mea. Era o camera nu prea mare, mereu curata(cum imi plăcea mie) si aranjată in asa fel incat sa corespundă tuturor cerintelor mele. M-am culcat pe pat gândindu-ma la ziua pe care am avut-o. Nu prea se intplase nimic in acea zi. De fapt a fost o zi obisnuita, pe care am petrecut-o la fel ca si celelalte zile de vară-  singura si in liniste.
  De jos se auzi vocea mamei care ma anunta pe mine si pe tatăl meu ca cina era gata.
   Aveam un obicei interesant cu tatăl meu de a ne întrece in drumul nostru spre bucătărie. De obicei castigam eu, iar el mereu se facea ca era trist si distrus ca a pierdut, cand de fapt el mereu ma lasa intentionat sa castig.
Dupa cum spunea el: "miscarea sporeste pofta de mâncare".
   Chiar si la 17 ani eram încântată de acest joc al nostru. Asa ca am coborât rapid din pat si am inceput goana pentru mentinerea titlului de " campion la fuga pana la bucătărie". Nu este cea mai ingenioasă denumire, dar toata copilăria mea am fost mandra detinatoare a acestuia si nu aveam de gand sa pierd acest titlu doar pentru ca nu suna foarte bine.
Ca de obicei am ajuns prima, tatăl meu spunând că nu are cum sa castige acest concurs in viata lui, pentru ca fiica lui era prea rapidă pentru el.
  Cina ar fi decurs linistit, dacă nu ar fi aparut o tema pe care părinții mei iubeau nespus sa o discute si anume viata mea personala, in general despre lipsa unui băiat in viata mea. Uram cand începeau din nou si din nou aceasta temă, dar o data ce au inceput nu ii mai puteam opri. Asa ca unicul lucru pe care eram in stare sa il fac era sa ii ascult si sa nu ma bag in discutia lor ( chiar daca aceasta ma privea direct pe mine).
- Stiu exact ca anul asta o sa isi gaseasca printul, spunea tata.
- Desigur ca o sa il gaseasca. Uite ce fata frumoasa este, nu are cum sa nu placa cuiva, sustinea mama.
Si tot asa pana nu am terminat sa mâncăm.
  In sfarsit am scapat de acea conversatie care aparea la sfarsitul fiecarei luni, dar mai des la sfarsitul fiecarei veri. Iubeau sa spuna ca anul care va urma va fi unul uimitor,care ma va schimba si imi va aduce schimbări pe plan sentimental.
   Ce pot sa spun, părinții mei sunt niste visători, calitate care mi s-a transmis si mie. Cu toate acestea nu am crezut niciodată ca un nou an scolar poate aduce altceva decat dureri de cap si anxietate.