Kevin - Un iunie veșnic!

Vreau să ne despărțim

Kevin

A trecut o lună de când am început liceul. M-am acomodat aici, spre uimirea mea. Încă sunt urmărit din priviri de ceilalți colegi, nu m-am lăsat descoperit de nimeni înafară de ea. Imaginea Emei îmi e mereu prezentă în cap, vocea ei caldă mă liniștește des, iar inima simt că mi se oprește când o văd. Cuvintele îmi sunt greu scoase și gândite. Mereu simt că o dau în bară, dar în final totul e bine. Toată această lună am stat împreună. Mi-a prezentat orașul, școala, am glumit și ne-am apropiat destul de mult. Nu credeam că îmi voi face prieteni aici. Da, e doar ea, doar că pentru mine prezența ei îmi este de ajuns. Nu am nevoie de multă lume în jurul meu pentru a fi fericit. Uneori o persoană poate însemna întreaga lume și descoperind-o pe ea te descoperi pe tine. Des mă mulțumesc doar cu mine și gândurile mele. Cu ideile fără sens și întrebările la care încerc să le găsesc răspuns.
Totuși, de când mă văd cu Ema nu mai mă gândesc atât de mult la...orice. Mi-a acaparat gândirea și doar ea îmi este prezentă mereu în minte. Nu știu cum sau de ce, dar m-a fermecat din prima clipă. Încerc să îi acord cât mai multă atenție, nu e greu, căci vorbim aproape continu și ne vedem zilnic. Acest sentiment e minunat, simt liniște. Simt lucrul de care îmi era cel mai dor și mai ales simt iubire. Pentru că am ajuns să o iubesc cu adevărat. Să îi iubesc nebunia, ochii, părul atât de moale și strălucitor, glasul și tot ce ține de ea. Am ajuns să mă iubesc pe mine iubind-o pe ea. Are logică? Nici nu mă interesează. Asta simt! Și totul e perfect însă știu și cum se va termina. Ea pe drumul ei, eu pe al meu. Nu se va îndrăgosti niciodată de un om ca mine oricât mi-aș dori.

Mă pregătesc să ies în parc alături de Ema. Îmi iau o pereche de blugi negrii și adidași de la nike. Îmi agăț grăbit telefonul din pat și cobor scările fără să îl mai salut pe tata. Măcar e acasă? Nu știu. Nu l-am văzut azi, totuși e duminică. Eh, voi afla. Sunt obișnuit cu lipsa lui, la fel și el cu a mea.
Fără să realizez sunt deja în fața casei Emei. Casele sunt față în față, așa că nu durează mult să ajungem unu la altul. Îmi dau câteva scame după tricou și îmi mai aranjez puțin părul, facându-mi curaj să sun la sonerie.
În puțin timp ușa se deschide întâmpinându-mă Ema. Părul șaten ondulat și ochii negrii mă străpung. E atât de frumoasă, atât de mică și de delicată. Poartă o pereche de pantaloni scurgi negrii și o helancă albă pe gât.
Sunt tras din această transă de un "bună Kevin". Posibil cel mai frumos salut auzit vreodată.
Îi răspund la bună și plecăm înspre parc.
E o zi caldă în ciuda lunii aprilie. Primăvara se simte prezentă iar fiecare fir de iarbă își spune povestea. Copacii sunt înfloriți iar aerul este curat și puțin rece. E o atmosferă minunată, la fel și compania. Ca întotdeauna liniștea apăsa strada. Nicio mișcare, în afară a noastră și uneori a mașinilor ce mai treceau, nu se putea vedea.

       -Și? Ce ai mai făcut?

Mă întreabă întorcându-si capul înspre mine.

       -Păi în ultimul timp am ieșit cu o fată foarte drăguță.

Văd pe fața ei că nu realizează că mă refeream la ea, și, în același timp, o urmă de dezamăgire.

        -O cheamă Ema și mă însoțește azi în parc.

Îi fac cu ochiul și văd cum îi apare un mic zâmbet, apoi obrajii i se îmbujorează, ea lăsând capul în pământ. Traversăm strada continuând să vorbit lucruri banale.
Îi ascult însă atent fiecare cuvânt un timp, până să mă acapareze frumusețea ei. Vorbea mult, asta mă irita la început, însă acum îmi place. Ea îmi place...oare aș avea vreodată șanse cu ea? Mă pierd în gânduri doar privind-o cum vorbește, mergând pe lângă mine.

         -Hei! Kevin?! Mă auzi?

Se pune în fața mea obligându-mă să mă opresc și aproape mă ciocnesc de ea. Se ridică pe vârfuri pentru a fi la aceeași înălțime cu mine și își ridică o sprânceană.