Kevin - Un iunie veșnic!

De ce nu vorbești?

Tricoul negru îmi lasă la vedere tatuajul după braț. Să spunem că am avut momentele mele, însă crucea ce predomină mă descrie perfect. Îmi îngrop trecutul. Asta voia să semnifice, încă o face. Îmi îngroapă tristețea, fericirea, orice. E acolo încă de la 15 ani, l-am făcut ilegal la un vechi prieten. Tata a aflat abia după un an, nici nu l-a prea interesat prezența tatuajului. Nu prea l-au interesat multe despre mine. Poate doar dacă sunt în viață, altfel, nu știu ce.
După despărțirea de mama, Kenia, tata a devenit mult mai retras decât înainte. Am fost foarte afectat, însă asta doar în interior. Nu am vărsat o lacrimă, nu merita. Kenia nu merita lacrima mea, durerea ce mi-a adăugat-o vieții era prea mare.
Ai mei s-au despărțit atunci când tata a realizat în sfârșit că Kenia îl înșela. Asta, însă, se întampla de ani buni, nu după o zi pe alta. Plecările sa-le în delegații cu serviciul erau doar oportunități pentru ea.  Am știut încă de la început de tot ce se întampla, însă am rămas retras ca întotdeauna. Simțeam constant durerea însă nu voiam sa le-o împărtășesc. Am lăsat lucrurile sa mearga de la sine.
Kenia i-a oferit tatei o mare sumă de bani pentru custodia surorii mele, pe care intr-un final tata chiar a acceptat-o. Să spunem că la mine a fost mai ușor. Le-am spus direct că ori rămân cu tata ori voi locui cu bunicii. Nu a fost greu, oricum niciunul nu ma prea voia. Știam însă că tata voia să se mute și era doar un restart pentru mine. Alexia, sora mea, acum e la "mama". Vorbesc cu ea des, mă bucură să îi simt prezența chiar dacă nu o pot face direct, față în față. Ea are 15 ani acum, însă ne întelegem destul de bine. E singura persoană care ma cunoaște, fără ea viața mea ar fi fost un abis negru fără fund. Uitat poate în întuneric. M-a ajutat de atâtea ori, mi-a luat sfoara de la gât și la propriu, și la figurat. Ea a fost singurul ajutor de care am avut si voi avea nevoie. Ea a fost totul pentru mine, mamă, familie, psiholog, prieteni. Poate că trebuia să fie altfel, poate eu trebuia să o apăr de greutăți, însă ea pur și simplu nu le simțea. Niciodată nu a știut motivul, motivul pentru depresia mea, pentru divorțul alor noștru, pentru dățile când am vrut să mă sinucid. Dar nici nu a întrebat, știa că e în zadar să încerce măcar. Însă a fost acolo, atât conteaza.

Pășesc leneș treptele liceului ignorând privirile celor din jur. Vreau să îmi petrec ultimul an așa cum trebuie, fără alte chinuri sufletești.
Ajung într-un final la biroul directorului. Bat încet la ușe iar un "intră" îmi confirmă răspunsul. Directorul era în vârstă, avea în jur de 50 de ani. Părul alb și puțin îl dădea de gol. Totul era aranjat atât de diplomat aici, fiecare detaliu.

        -Bună ziua!

Îmi afișez un zâmbet destul de fals pe față. Nu voiam să mă aflu aici, dar tata a insistat.

         -Bună ziua. Domnul Great Kevin?
         -Da.
         -Aici aveți tot ce vă trebuie. Sunt cărțile și orarul. Numărul de la dulap este 13 iar codul îl aveți scris pe foaia din cutie. Dacă aveți alte întrebări puteți veni la mine. Doriți pe cineva să vă prezinte liceul?
          -Nu.

Se vedea ca vorbește fals. Nu dorea să fie aici, la fel ca mine. Avea o voce răgușită, iar pe față se zăreau cearcane adânci. Nu îmi mai pun zâmbetul, doar iau cutia după biroul acestuia, iar după un "la revedere" închid cu zgomot ușa biroului. Câteva capete se întorc spre mine însă prefer să le ignor.
11...12...13. Acesta e. Cât noroc din prima zi, niciodată nu mi-a plăcut acest număr. Numărul blestemat. Bag codul scris pe o mică foaie din interiorul cutiei și îmi bag lucrurile acolo. Nu am chef să îmi aranjez cărțile, abia am chef să merg.

Mă îndrept spre cantină. Primele ore au  trecur plictisitor. Profesori enervanți, elevi de bani-gata care vorbesc doar de ultimul meci sau ultima bluză de la Zara. Am stat în penultima bancă de la geam, ultima era ocupată din păcate. Tot timpul am privit anost geamul, mai mă întreba profesorul din când în când câte ceva dar nu băgam în seamă. Răspundeam sec si simplu.