Summer Camp

20. Nu te-aș răni niciodată

20. Nu te-aș răni niciodată

Lizzie

- Să nu îndrăznești să mai faci un pas către mine! am țipat din toți rărunchii, lipindu-mi spatele de spătarul patului.

- Ce naiba se întâmpla cu tine?! m-a întrebat Raiden, arătând probabil confuz și iritat. Era aproape întuneric, din cauza furtunii de afară. Curentul se luase și singura noastră sursă de lumină în acest moment erau niște lumânări pe care probabil Raiden le-a aprins în timp ce eu dormeam.

- De ce nu vrei să îmi spui ce s-a întâmplat? Lizzie, te rog, promit că n-am să-ți fac nimic. Doar lasă-mă să te ajut.

Să te ajut.

Respirația mi s-a oprit pentru câteva secunde și am încercat să nu arăt prea speriată. Să mă ajute? Nu putea să mă ajute în nici un fel. Nu după toate lucrurile pe care le-a făcut. El nu are nici o idee, bineînțeles. De ce și-ar aminti măcar?

- Nu, am șoptit, scuturându-mi capul frenetică. Nici să nu-ți treacă prin cap.

Am strâns pătura călduroasă la piept și mi-am afundat capul în ea, sperând că totul este doar un coșmar.

Dar nu era.

Nu puteam să plec nicăieri, și nici el, din cauza furtunii de-afară. După ce am leșinat, din motive încă necunoscute, m-am trezit în patul meu, învelită și uscată. Din fericire pentru mine, purtam aceleași haine.

- Ești atât de încăpățânată, a oftat el, înainte să se apropie de patul meu. A fost destul de dificil să-i anticipez mișcările, dar mi-am dat seama imediat de ce vrea să facă atunci când s-a așezat pe marginea patului meu, după care a încercat să mă prindă de mână. N-am putut decât să țip și să încerc să mă îndepărtez de el, dar degeaba. Probabil știa că așa am să reacționez, lucru ce l-a făcut să mă țină strâns de brațe. De ce nu îmi spui ce se întâmplă cu tine?! m-a întrebat el, țipând pe jumătate.

- Nu pot, am șoptit.

Imagini din noaptea aceea mi s-au rulat în față, făcându-mă să mă cutremur. Era ca și cum scena aia se repeta din nou. Puteam practic să simt fiecare lucru pe care îl simțeam atunci. Frică. Teamă. Furie.

Raiden

Arăta atât de speriată și de vulnerabilă încât nu puteam să nu mă întreb ce se petrece acum în mintea ei. Lizzie nu era niciodată așa. Nu era vulnerabilă. Era puternică și atât de încrezătoare încât mă fascina până și pe mine.

Nu îmi puteam explica de ce se comporta așa. Eram obișnuit cu jignirile ei, dar asta era mult prea complicat pentru mine. Nu puteam să înțeleg ce a pățit. Voiam să aflu neapărat ce a pățit, dar eșuam lamentabil la asta. Forțând-o să-mi spună nu era o metodă deloc potrivită. Ba din contră - părea că o îngrozește.

Așa că, mi-am asumat riscul și i-am dat drumul la brațe, numai ca să îmi pun palmele pe obrajii săi, încercând să o conving să se uite în ochii mei.

- Lizzie, doar spune-mi, am rugat-o eu.

Groaza cu care mă privea era ceva ce practic mă termina. Nu puteam trăi cu gândul că cineva precum Lizzie, care este o persoană bună și atât de inocentă, mă poate urî. Pur și simplu nu puteam.

În ochii mei, era o fată extrem de talentată și ambițioasă, dar și retrasă. Chiar dacă era doar cu un an mai mică ca mine, în momentul ăsta părea că este cu 5. Arăta total diferit.

- Nu îți aduci aminte, nu? m-a îmtrebat ea. Cum te-ai întors într-o seară de la petrecere beat, și toată lumea era plecată. Eram doar eu, și o așteptam pe Alyssa să se întoarcă de la antrenamentele ei. Și după tu te-ai întors și...