𝑾𝑯𝑨𝑻'𝑺 𝑵𝑬𝑿𝑻 ?

Isla

   - pe veranda casei

            Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge într-un loc atât de nou. Adică, voiam să mă mut, să reiau totul de la 0, dar chiar aici ? Sunt numai bătrâni peste tot. Tot ce fac toată ziua este să alerg şi să stau pe plajă şi să întreţin exact ce urăsc cel mai mult; rutina. De 3 zile singura persoană cu care pot vorbi este mama şi asta nu e tocmai ce îmi doresc mereu, mai ales de când a divorţat de tata şi e mereu tristă. Aş vrea să o ajut dar mi-e imposibil să mă transpun în pielea unei femei de 40 de ani, cu copil, proaspăt divorţată de o lună. Chiar mi-e imposibil...

           -  Islaaa, vino, am nevoie să mă ajuţi puţin în bucătărie !

           - Vin acum, spun eu. Măcar pot să fac şi eu ceva cu viaţa mea, fie şi să bat un cui...     

          Bucătăria era plină de cutii de carton ticsite cu lucruri. Nu puteai călca de ele.

          -  Te rog ia tabloul acela de pe perete, spune ea, aruncă-l la coş şi pune-l pe cel cu restaurantul din Paris, primit de la bunica. 

         Mă apropii de perete, îmi pun tălpile pe un scaun plin de praf, iau tabloul şi încerc să îmi ţin echilibrul când mă dau jos. 

        - Unde se presupune că este coşul de gunoi, mamă? 

        - Peste drum.

        - Pe bune? 

         Colţurile buzelor mamei se ridică încet şi aproape schiţează un zâmbet. 

        Iau tabloul în mână şi ies în grădină. Ca să reuşesc să ies pe poartă, văd că trebuie să mă înfrunt cu o altă grămadă de cutii care nu se mai termină. Le dau la o parte, cu greu, pe urmă...ies. Văd un singur coş de gunoi pe undeva lângă plajă şi mă îndrept spre el. La secunda în care pun tabloul în coş,  o fată cam de vârsta mea, alergând pe lângă mine, respirând greu, se uită la fel de ciudat la mine precum mă uit şi eu la ea. Parcă uimită.  Ne uităm una la alta pentru câteva secunde şi-apoi ne întoarcem privirea.  Pot să jur că avea o faţă de zici că mă cunoştea de undeva... Nu are de unde, sigur. Poate i-am părut familiară, nicidecum cunoscută. 

  - a doua zi 

       Pentru prima dată de când stau aici, mă trezesc cu chef de fapte măreţe. Mă rog, măreţe... Cel  puţin mai măreţe decât despachetatul din cutii şi statul la plajă. Mă voi duce să mă plimb !  Vreau să cunosc fiecare colţişor al zonei în care stau. E plin de case aici, dar poate găsesc şi ceva mai interesant decât nişte ferestre şi flori pe pervaz...

        Îmi iau un măr în mână, o sticlă cu apă, cheile şi ochelarii de soare. O salut pe mama şi mă pornesc spre " marea aventură ". Împrejurimea e frumoasă. Plaja este poziţionată paralel cu  casele iar în mijloc este un mic drum pentru maşini , înconjurat de palmieri. Nu ştiu exact în care parte să o iau aşa că o să merg pe instinct şi mă pornesc la dreapta. După a 10 -a casă, tot ce aud este marea şi lătratul câinilor. Ugh. Nu pare să se întâmple nimic interesant aici.

        Rămân uimită când după 20 de case, apare o intersecţie care se îndreaptă spre o altă direcţie decât înainte; şi mă duc. La capăt, văd un fel de...pietonală? Da, cred. Ajung la capăt şi exact asta şi e , o pietonală ticsită cu magazine, restaurante şi ... atât de mulţi oameni. Wow. Unde au fost oamenii ăştia până acum ? Tot ce am văzut eu în faţa casei, erau bătrâni cu câini în lesă şi cam atât. Trebuie neapărat să o scot şi pe mama. Sigur i-ar plăcea ce văd eu acum.