Dalisa, O Căutare Aproape Nesfârșită

Flavius e al meu.

<<La pensee fait la grandeur de l'âme.>>

"Gândul face măreția sufletului."
                           Blaise Pascal

După un drum de aproximativ două ore, iată-ne pe mine, Flavius și Eliria stând în fața gării părăsite, din care rămăseseră numai niște ruine. Locul arăta cu adevărat înspăimântător cu toate că era lumină afară.
–Uite că am ajuns, zise Flavius care părea cu adevărat extenuat de drumul pe care îl făcusem.
–Da, sper doar să nu fi mers degeaba.
–Crede-mă că nu a fost degeaba. Chiar dacă nu o să găsim nimic, tot ești mai aproape de a-l găsi decât ai fost poate acum o săptămână. O să vezi că timpul va rezolva totul.
–Mulțumesc Eliria, i-am spus eu, chiar aveam nevoie să mă încurajezi.

Flavius zâmbi spre Eliria parcă involuntar. De ce îi zâmbea?

Nu prea aveam timp să gândesc și la asta. Acesta era momentul în care trebuia să trec peste barierele puse de propria mea mama care mă țineau departe de misterul ce îl reprezenta fratele meu. Eram convinsă că ea știa mai multe decât îmi zicea mie, iar adevărul este că și eu făceam la fel. Dar cum puteam fi deschisă față de o persoană care avea o mulțime de secrete? Era mama mea, iar în curând urma să-i dezvălui și ei descoperirile mele, dar nu înainte ca eu să le înțeleg pe deplin.

Într-un fel simțeam o apăsare în sufletul meu de care nu puteam scăpa. Speram doar să nu aibă legătură cu zâmbetul lui Flavius care i-l dăduse cu siguranță Eliriei.

–Mergem? mă întrebă Flavius văzând cât de pierdută eram.
Și până la urmă asta era ceva normal. Mă aflam pentru prima dată în viață în fața locului în care îmi pierdusem fratele, cel mai bun prieten pe care l-aș fi putut avea. Încercam să trec peste sentimente care îmi îngreunau pașii și îmi îndreptam gândul doar spre finalul fericit pe care mi-l doream.

–Da, hai să mergem, i-am zis eu.
El zâmbi iarăși spre Eliria, iar de data aceasta și ea îi zâmbi înapoi.

Probabil că din această cauză mă întrebase Eliria dacă sunt împreună cu el. Cu siguranță îl plăcea.

Dar nu, eu aveam probleme mai mari decât aceasta. Luasem din nou scrisoarea în mână și mă uitam la scrisul caligrafic de cerneală bleumarin. Asta era adevărata mea problemă; mai bine zis nu era cu chiar o problemă ci mai mult reprezenta soluția unei probleme. Dar în orice caz, aveam gânduri cărora trebuia să le dau o mai mare atenție.

Pășisem încet printre acumulările de frunze și gunoaie din fața gării. Locul intrase într-o adevărată paragină, și din câte vedeam, nimeni nu se sinchisise să facă nici un pic de curățenie în ultimii șapte ani. Trebuia să fiu atentă pentru că până la intrarea în gară erau aruncate o mulțime de sârme și bucăți de metal de parcă cineva ar fi vrut să oprească circulația și să blocheze accesul în gară.

Eliriei i se lipise un ambalaj de la un pachet tocit de țigări pe talpa papucului. În mod normal i-aș fi zis, dar în momentul acela mă încerca o gelozie pe care preferam să o ascund.

Intrarea în gară părea cu adevărat blocată, în fața ei fiind proptite o mulțime de lemne care erau gata să se dărâme. Flavius dădu lemnele la o parte și ne făcuse destul loc cât să putem intra.
–Ce bine că a venit Flavius cu noi. Nu știu dacă am fi reușit să mutăm lemnele fără el, zise ea făcându-i cu ochiul.

Flirta cu el în fața mea.

–Sunt doar niște leațuri, am zis eu dându-mi ochii peste cap. De parcă eu nu le-aș fi putut împinge la fel cum a făcut el.
Am fost și eu fericită că mi-am găsit o prietenă, iar după o zi deja se dădea la cel mai  bun prieten al meu. În mod normal nu m-ar fi deranjat, dar cu toate că nu eram împreună nu-mi doream ca cineva să îl ia de lângă mine vreodată.