Demonul din vise

XIII

          Andras se încruntă slab și se razmă ușor de zidul din spatele lui și zise vrând să pară trist, dar nereușind, fața lui fiind încă una neutră de parcă nu ar avea sentimente și tot ce i s-ar întâmpla acum, iar fi total străin, chiar dacă el plănuise absolut totul.
 
           — Se pare că a venit momentul să îți spun adevărul.

         — Ce adevăr? La ce te referi? Și de ce ești așa de rece cu mine?  întrebă Molly cu o voce stinsă, privindu-l în ochii săi goi.

         — Uite, Molly. Eu de fapt nu te-am iubit, nu te iubesc și probabil nu te voi iubi niciodată. Am făcut toate astea doar din abiţia de a avea eu tot ce are și Amon, ba chiar și mai mult. El te voia pe tine și te avea, așa că eu trebuia să i te iau. Înțeleg?

           Biata fată nu mai zise absolut nimic. În schimb, fața ei spunea, prin expresia pe care o luase, absolut tot ceea ce era în sufletul ei în acel moment. Și anume furtună. Din ochii ei de un verde mlaștină începură să cadă lacrimi ce se scurgeau ușor pe obrajii palizi și plini de vineţeli. Acum nu o mai durea corpul din cauza bătăilor primite, nici stomacul din cauza faptului că nu mai mâncase de câteva zile bune și nici capul din cauza nopților în care în loc să doarmă, a stat să plângă. Acum o durea sufletul și asta numai din cauza celui în care ea își pusese toată încrederea și pe care, cu timpul, ajunsese să-l iubească enorm de mult. Stătea și privea în gol gândindu-se la toate momentele în care își găsea puterea de a continuă să spere, doar datorită gândului că într-o zi o va salva. La momentele în care reușea să plângă de fericire, nu de tristețe datorită scrisorilor din partea lui și multe alte momente frumoase legate de el care acum parcă numai contau deloc. Se pierduseră printre minciunile lui. Și asta era extrem de dureros pentru ea. Iar în toate aceste clipe, Andras doar stătea și o privea. Cu o indiferență totală și cu o lipsă de orice fel de sentiment se uita la ea cum suferea numai din cauza lui. Cum îi mai adăugase o nouă fisură în suflet, lângă celelalte deja existente. Și pe deasupra a toate acestea, el putea să spună absolut orice, însă el a ales să pună mai multă sare pe rană și să spună:

        — Nu îți face griji. Nu mă voi purta ca Amon. Nu mă voi atinge de tine. Poate că aș fi-o, dacă nu te-ar fi atins el primul. Acum ești la mâna a doua. Iar mie nu îmi place asta. Vei sta aici și ne vom preface că totul este bine între noi și că ne iubim. Asta desigur, doar o perioadă. Apoi voi anunța că ne despărțim. Nu știu ce se va întâmpla cu tine după acest anunț, însă clar nu vei mai rămâne aici la palatul meu.

          Și după ce spuse aceste cuvinte dureroase, Andras ieși din camera imensă, lăsând-o pe Molly pierdută în suferința la ei de care probabil nu va reuși să scape absolut niciodată. Și ea știa bine asta, iar acest sentiment o distrugea. Prefera să își primească pedeapsa normală de a arde o eternitate în focurile Iadului ca toți ceilalți păcătoși, decât să mai i se distrugă inima și să i se omoare speranțele. Acum sufletul ei se transformă într-o morgă. O morgă în care zăceau moarte sentimente și speranțe ce muriseră de-a lungul timpul, începând din clipa când Molly și-a dat seama că viața nu este așa de roz precum o făcuseră părinții ei să creadă.