Introvert

1

Mirosul cafelei din paharul alb, si fumul sau ma atrasera pentru un moment, timp in care ceasul batea ora 7. Mi-am luat un moment, pe care l-am petrecut gandindu-ma la ce ma asteapta. Eram nevoit sa merg la scoala, lectiile incepand la 8:10, locul care iti distruge personalitatea si gandirea critica. Despre ce vorbesc, la varsta mea nu multi stiu ce e gandirea critica. Inutil, imi spune mintea, iar mingea gandurilor mele se indreapta din nou asupra bauturii din pahar, care inca aburea. Cafea la 15 nu e probabil cel mai bun lucru, dar simt ca ea e ancora care ma tine inca pe lumea asta. Sau, cel putin incearca. Bautura inca fierbinte coboara pe gat, unde dispare, provocandu un gust amar. Zgomotul pasilor aluneca spre coridorul casei, a carui tapete cu uzor de flori stralucesc auriu in bataia luminii becului din pod, asezat pe carcasa uzata. Pasii mei insa alunecara inapoi, in lungul coridorului, si la dreapta bucatariei. Acolo zgomotul fu astupat de mornaitul cuiva, care se zbatea sub greutatea plapumei ingalbenita, asezata pe patul de doua persoane, langa care un statea rucsacul meu si se prafuia. Il aveam de 2 ani, dar inca isinindeplinea meseria si nu ma plangeam. Cu o miscare lenta, pentru a nu trezi creatura adormita, rucsacul fu ridicat. In timpil iesirii, o privire cobori asupra sursei de galagie. O privire dragastoasa, dar si indurerata. Gandul la bautura si la cat de bine s-a distrat aceasta seara trecuta imi acoperi mintea. Facea asta de cand sotul sau murise. Isi gasea si ea alinare, prin cea mai stupida metoda posibila, dar care, in viziunea ei, ii salva viata. Lumina pala se stinse cu un clinchet, si fu urmata de cel al usii de lemn lacuit, langa care statea soneria murdara de la toate mainile putinilor oameni care inca ne mai vizitau, insa care, totodata era defecta, si a carui fir iesea din peretele vopsit in albastru ca si restul blocului locativ.

Lumina alba a zilei de afara ma pocni in ochi, ceea ce ma orbi placut pentru putin timp. Vantul metalic mai rupea, din cand in cand, agresiv, frunze ruginite din copacii obositi de langa bloc. Picuratul apei din hainele agatate de sarmele ridicate sus formau balti murdare, alunecand printre frunze. Frigul se instaura peste tot bulevardul MK. Nu se vedeau nori negri, tot cerul fiind o mare fasiea alba. Mana ridicata cu ceasul rece ticaia usor, parca completand peisajul trist. In orice caz, era 7:34, vremea la care ieseam de obicei din casa. Statia de autobus era ceva mai departe. Adidasii mei tociti bocaneau usor pe pavajul strazii inguste, langa care se inaltau farurile negre de lumina. Am mers pana la indicatorul albastru a statiei de autobus, unde astepta o gramada de oameni. Cei din jur pareau nepasatoare, lucru care nu ma putea intrista, asa ca mi-am aruncat ochii la copacii si casele, care acum stateau inmarmurite, si la pisica neagra care isi lingea laba la 10 metri de mine.

Praful si zgomotul orasului parca fusesera aduse de autobusul gri, fara un far si cu una din oglinzi lipite su scotch, care se opri in drept cu aratatorul. Osteneala scartaitului cu care se deschise usa aproape ca ma uimi. Mornaitul soferului ma trezi la realitate, la fel ca si cotul ascutit a persoanei din spatele meu care, desigur ca insemna faptul ca trebuie sa urc mai repede. O fac fara nici un cuvant, si ma strecor printre persoanele cu care era imbulzit vehiculul, calcand pe cineva pe picioare. Simt viteza si mana mea se sprijineste de bara din metal, care se balansa dintr-o parte in alta. Urechile imi sunt infundate, iar in aer pluteste un miros neplacut, de sudoare, aproape moarte, si ma simt inghesuit din toate partile. Interiorul autobusul e, in mare parte din plastic, pe alocuri luminand metalul, care slujeste ca o rama pentru geamurile late si verzi. Masina face o curba, si cineva ma calca pe adidasul drept. Privirea imi zboara la vinovat, iar el incepe sa rada.
—Scuze, era atat de intuneric, si tu esti negru. O buna parte a busului incepu sa rada. "Ce stupid", imi spun in sinea mea, neavand curajul sa spun sau sa fac ceva, si incerc sa nu ma concentrez prea tare. Stau si tac, iar restul rade de mine, dar chiar nu imi pasa. Stiu ca sunt mai bun ca ei, si ca e inutil sa ma gandesc la asta, de aceea privesc prin vehicul, analizand plictisit putinele detalii curate din el.

Statia mea. Ma imbulzesc sa ies, primesc vreo doua coate in gura, si zbor cu un sut in fund. Daca as spune ca m-a durut, nu as spune nimic. Nici nu ma mai gandesc. E inutil. Stau asa cateva secunde, reflectand la ce tocmai s-a intamplat, dupa care ma ridic cu fata murdara, ma scutur si pornesc spre cladirea inalta, cu un iz misterios din cauza formei ciudata, si a aspectului caramizilor cu colturi ciobite, care se vedeau prin peretii albi si cojiti. Incerc sa ma gnadesc la altceva, dar nu prea am succes. Cobor incet pe scarile incovoiate din piatra, in timp ce ochii mei cerceteaza imprejurarile, atat de familiare, dar in acelasi timp atat de distante. Manerul, schimbat a 5-a oara in 3 ani nu scartaie, ci isi indeplineste functiunea cu usurare. Mirosul de carti, mancare, si parfum scump imi trezeste amintirile neplacutelegate de acest loc. Recunosc acest mirso de la o posta, si cu ochii inchisi cu usurita. E mirosul pe care mi-l imaginez atunci cand ma gandesc la acest loc oribil.  Coridorul lung e scaldat in lumina lampilor, care se reflecta in parul unsuros a studentilor, si se imprastie mai departe. De peretii albi stau atarnate mai multe panouri si postere, care, insa nu sunt citite de nimeni. Parca cineva a tesut o panza, si cei naivi si slabi au cazut in ea, acum devenind nepasatori si aroganti. Imi place sa cred ca nu sunt asa, insa, cine stie. Poate, daca m-ar asculta cineva, cineva adecvat, poate as intelege. Probabil cer prea mult, de aceea urmez gramada de studenti, si urc scarile gafaind.

Deschid usa pe care scrie Matematica, iar in fata ochilor apare chipul plictisit al profesorului.  Cele doua lampi asezate stramb pe plafoanele probabil incinse din plastic bazaie, parca completand si asa anostul peisaj plin de ipocriti. Nici nu ma mira. In urma acestor ganduri probabil sunt cinic, sau cel putin doresc ca toata lumea sa moara.l Mana lui slaba, aproape scheletica, impodobita cu inele imi face semn sa iau loc. Ma prabusesc pe unul dintre putinile scaune ramase libere, care desigur ca scartaia si se balansa dintr-o parte in alta ca un leagan in miniatura. 

— E ocupat, nigga, imi spune un coleg evident rasist si "plin de sine", dar nu numai, pe un ton deranjat. Incep sa spun ca e liber, dar dupa contactul vizual renunt, si imi inchid gura.  L-as lua la injurat, dar nu are sens. Nu merita atata atentie si timp, de aceea Imi iau rucsacul si ma asez pe alt scaun, de data asta fara probleme. Dar oare, merit sa fiu tratat bine daca am asemenea ganduri? Voi ajunge in rai si toate prostiile de genul, sau in iad. Hmm, pare o dilema, dar nu am chef sa ma complic. Probabil ca voi fi nevoit, caci nu voi avea ce alceva de facut. Sa invat? Nu prea cred. E prea inutil pentru firea mea mareata.