Deceptive Shadows I.Stockholm Syndrome

19. SAD!

Inima mea era patrunsa de arta pasiunii, dar creierul meu imi transmitea mesaje cum ca nu este bine ceea ce gandesc, ceea ce simt deoarece sentimentele mele se pot intoarce asupra mea. Un om ca mine nu ar trebui sa aiba sentimente de iubire, ci doar de ura. Dar ce poti face cand activitatile tale de zi cu zi se invart asupra unei singure persoane? Ce poti face cand viata unei persoane este in mainile tale? Raspunsul este evident, dar in acelasi timp foarte greu de acceptat pentru inima mea, fiindca raspunsul rational al acestei probleme este peste masura sufletului meu de a intelege.
Ma confruntam cu o situatie foarte drastica, o situatie din care trebuia cu orice pret sa scap cu bine si sa imi vad de viata mea.

Geamul camerei mele era deschis, facand draperiile sa se miste intr-un mod melanconic. Lumina creata de catre stralucirea lunii se reflecta pe peretele opus al camerei mele. Cearceafurile erau reci, iar vantul intra cu furie in camera mea. Mi-am infasurat, lenjeria care ma acoperea pe timpul in care stateam in pat, in jurul corpului, luandu-mi cana fierbinte de ceai, in timp ce ma indreptam spre balconul dedicat doar camerei mele. Acolo erau doua scaune foarte relaxante, tapițate cu catifea neagra , nonculoarea mea preferata. M-am asezat pe cel din dreapta, oftand.
Mi-am asezat cana pe una dintre masutele din jur, punandu-mi mainile in san.
Era luna plina, ceea ce ma facea mai ganditor decat eram deja. Aceasta era aproape acoperita azurul norilor, facandu-i sa para amenintatori, dar in acelasi timp facand-o pe ea sa para speciala. Se mai zarea cate o stea, la mare departare.
Aerul rece imi faceau carliontii sa o ia razna, iar corpul sa simta un fel de eliberare de fiecare data cand vantul batea asupra acestuia. Eram acoperit doar cu cearceaful alb, lasandu-mi corpul liber.

Gandurile mele erau mai apasatoare decat de obicei, dorindu-mi sa nu o intalnesc niciodata. Era raul ce imi face bine fizic, pentru ca mintal ma innebunea. Sentimente amestecate, asta era tot ce simteam in momentul actual.

De ce este nevoie de asa ceva in viata? Cine a inventat iubirea si de ce trebuie sa fiu eu atat de confuz acum? Acestea erau intrebarile care ma bantuiau de cateva zile incoace. Daca mi-ar auzi Alien, sau oricine din aceasta asociatie, gandurile, nu vreau sa stiu ce s-ar intampla.
Mi-am frecat tampla in timp ce gandeam toate acestea cu parere de rau.

Niciodata nu am fost sentimental, dar faptul ca trebuia sa fac rau unui suflet atat de pur, ma nelinistea, ma facea sa ma simt cel mai crunt om de pe pamant. Mereu am avut ordini, poate chiar mai rele, dar niciodata nu am avut scrupule.

-Scumpule. Se auzi o voce lina, in timp ce caldura unor brate imi invaluia corpul. Era Sophie, ii puteam recunoaste parfumul dintre o mie.

-Buna! Am salutat-o in timp ce incercam sa scap din aceasta senzatie placuta, dar in acelasi timp atat de nepasatoare pentru mine.

-Inca o secunda. A spus incercand sa ma mai imbratiseze, dar in zadar, bratele mele se opuneau.

-Anulam seara asta! Am ordonat cu o voce plictisita, in timp ce mi-am aprins o tigara.

-De ce? Este seara noastra.

-E seara mea acum! Am rostit dandu-mi capul pe spate.

-De ce fumezi? M-a intrebat socata deoarece niciodata nu am suportat acest viciu, dar cateodata simteam sa fumez o tigara cand imi adunam gandurile.

-Pur si simplu, Sophie. E timpul sa pleci.

-Esti atat de bipolar! Imi spune in timp ce se rezema de balustrada balconului.

-Cum o spui tu. O femeie atat de matura ca tine sa se culce la comanda cu orice pustan e putin cam patetic.

-Poftim, Harry?