Deceptive Shadows I.Stockholm Syndrome

8.Regret

Îmi dăteam palme în mintea mea gândindu-mă că aș fi putut alege pe altcineva să mă conducă acasă, nu pe Harry!

Mâinile lui învârteau cheiile mașinii făcându-mă ușor să amețesc în timp ce le priveam cum erau răsucite pe degetele lui surprinzător de lungi. Oamenii din jur păreau mai mulți lesinați decât trezi abia ținânându-se pe picioare.

Harry îmi făcu semn spre ușă, iar eu m-am îndreptat către ieșire. Aerul rece îmi învălui corpul făcându-mă să tremur scurt. Își dădu jos geaca de piele neagră pe care o purta, așezând-o pe umerii mei, iar eu i-am mulțumit. Părea încă fericit, fiindu-i vizibile gropițele enorme din obrajii lui. Îmi deschise ușa mașinii, eu mi-am dat ochii peste cap amuzată urcându-mă în mașină, iar el făcu acelși lucru. Era o mașină impresionată, care nu prea și-o permitea oricine. Era un Koenigsegg Agera de culoare gri, mi-am dat seama imediat după aspectul ei. Îsi puse mâinile pe volanul mașinii, dar nu o porni, era gânditor, privirea lui făcându-mă să mă sperii. Se uita în oglinda retrovizoare încruntat nescoțând niciun cuvânt. Toată fericirea lui de mai devreme se transformă dintr-o dată în duritate și tristețe.
Mâinile lui răsuci repede cheia, făcând mașina să se miște. Locurile strâmte în care era parcată mașina nu îi lăsau sunetul motorului să se desfășoare în modul în care ar vrea să o facă.
Era foarte cald în mașină așa că mi-am dat geaca jos rămănând în tricoul cu care am ajuns aici.
5 dimineața indica ceasul micuț al mașinii, iar eu m-am întristat când mi-am dat seama că mâinie va trebuii să chiulesc din nou. Afară începu să plouă și geamurile mașinii să se aburească, dar părea că Harry vedea și așa neobosinudu-se să pornească ștergătoarele. Mașina a mers încet pe tot parcursul drumui mulțumindu-i lui Dumnezeu. Fiara asta sălbatică avea mulți cai putere și nu aveam nevoie de adrenalină acum. Harry stătu tăcut tot drumul și nu înțelegeam de ce.
În sfârșit fiara sălbatică se opri în fața casei mele. Harry mă privea încrunat, eu i-am zâmbit dar în zadar. Senzația de la cald la frig nu era una plăcută. Afară tuna și fulgera făcând totul mai înfricosător. Cerul parcă era luminat de o forță divină și tunetul deasemenea. În casă era la fel de frig ca și afară pentru că geamurile rămăseseră deschise cât timp eu am fost la Yaser.
Am urcat pe scări pentru a ajunge la camera mea și de asemenea pentru a mă relaxa după o noapte așa lungă. Fulgerele îmi luminau camera făcându-mă să mă sperii și să mă bag mai mult sub pătură.
În minte îmi alergau imagini fără cusur, dar ceea ce mă făcea să îmi pun semne de întrebare erau imaginile cu Harry care rulau în mintea mea ca un film. M-am ridicat ușor din pat îndreptându-mă spre geam. Expresia feței mele s-a încruntat când am văzut că mașina lui Harry încă mai era în fața casei mele, voiam să văd dacă el se mai află în mașina dar tot ce vedeam era întunericul. Era ora 6 dimineața așa că am ales să ignor mașina care stătea în fața casei mele și să dorm într-un sfârșit.

Ploaia încă se răzbuna pe pământ făcând rafale afară. Strângeam cearceaful alb în mâini venindu-mi în cap momentele petrecute cu Yaser. Zâmbetul lui era tipărit în mintea mea ca un film vechi ce derula fără oprire. Nu știam dacă el este real sau doar am visat. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji ștergându-le din când în când. Ziua în care ne-am întâlnit pentru prima dată imi reapăru în minte făcându-mă să scot un țipăt printre dinți. Voiam să stiu ce face, ce simte, tânjeam să-i aud respirația, să-i aud vocea care îmi făcea inima să tresară ori decâte ori rostea un cuvânt, să-i simt mâinile plimbându-se pe corpul meu. Nu era lângă mine și nu știam ce face! Asta mă făcea să înnebunesc și să-l caut înneștire prin mintea mea răvășită de atâtea gânduri. Simțeam că și el făcea la fel, că suferea și îmi striga numele disperat așa cum o făceam și eu.
Îmi era așa frig încât nu aveam curajul încă să mă mai ridic din pat. Stomacul meu scotea sunete de protest din cauza foamei pentru că ieri nu am mâncat, de fapt nu prea am mai mâncat în ultimele zile. Problema era că nu aveam nimic de mâncare așa că stomacul meu mai putea să aștepte.
Ora trecuse de 2 ziua și ploaia nu avea de gând să se oprească prea curând.