Altfel...dar totuși el

Capitolul 11

- Alo? Spune ea încă odată.

- Ăă... Hei. Spun eu fără să-mi găsesc cuvintele.

- Ce mai faci? Se interesează ea.

- Bine. Uite acum stau și mă gândeam să mănânc ceva. Tu ce faci?

- Sunt bine, mulțumesc. Mă uit la TV. Voiam să văd ce mai faci și să-ți mulțumesc pentru azi. A fost drăguț din partea ta.

Despre ce vorbește? Aa! Cred că se referă la faptul că am acompaniat-o la ora lui Eastwood.

- Pentru puțin. Știu cum e să fi nou și ceilalți să te privească și să te analizeze ca niște nemernici.

- Da. Nu e plăcut deloc. Spune ea râzând.

Îmi place sunetul acesta, felul în care râde.

- Poate te gândești de unde am făcut rost de numărul tău. Sparge ea tăcerea.

Oh, da. Chiar sunt.

- Asta voiam să te întreb acum. Spun eu zâmbind chiar dacă sunt conștient de faptul că nu mă poate vedea.

- Sper că nu te deranjează...Spune ea puțin îngrijorată.

- Aa. Nu. Chiar nu mă deranjează. O liniștesc eu.

- După ce te-am văzut la cantină cu prietenul tău...Mike cred, el a venit la mine ca să-mi dea un bilețel pe care scria un număr de telefon și dedesupt litera "C". Inițial am crezut că se dă la mine și că acela e numărul lui de telefon, dar după mi-am amintit că pe tine te cheamă Christian și am bănuit că e al tău. Așa că te-am sunat ca să mă asigur că e așa cum credeam. Spune ea amuzată.

Mike, Mike. Deci așa faci?! Îmi spun în gând și nu mă pot abține să nu râd. Nu știu dacă să-l bat pentru că s-a băgat în treaba asta sau să-i mulțumesc pentru că a făcut-o.

- Mike face lucrurile în felul lui, reușesc să spun. Mă bucur că a făcut-o totuși și că m-ai sunat. Spun eu sincer.

- Și eu mă bucur. Chiar mi-a făcut plăcere să vorbim azi la curs și să ne cunoaștem. Sper să o mai facem cât de curând.

Mi se pare mie sau Megan flirtează cu mine? Totuși nu pot să nu recunosc că îmi place.

- Și mie mi-a făcut plăcere, dar ideea e că momentan... nu vreau să se interpreteze greșit... Îmi place compania ta, însă nu sunt pregătit chiar acum pentru asta...

Încerc eu să îi explic și mă simt ca dracu pentru că îi spun toate astea. Problema e la mine, nu la ea. Eu sunt cel care are o rană deschisă și nu vreau să o folosesc ca să mă simt bine. Ea nu mrită asta, eu nu sunt așa. Anna m-a rănit prea tare și am nevoie de timp.

- Înțeleg. Nu-ți face griji atunci. Spune ca să mă liniștească. Atunci hai să ne cunoaștem ca prieteni. Ce zici? Spune ea vesel.

În momentul ăsta mă detest.

- Sigur. Mi-ar face cea mai mare plăcere. Și îți mulțumesc. Spun eu recunoscător.

- Nu trebuie să-mi mulțumești. Te înțeleg perfect. Știu cum e să fii rănit de persoana pe care o iubești cel mai mult. Vreau să știi că eu am să-ți fiu alături.

Auzind toate astea, în mine se aprinde un sentiment profund de recunoștință pentru această fată.

- Mulțumesc mult. E tot ce reușesc să spun și sper că toată recunoștința sinceră pe care i-o port să o simtă și ea. Și ce ai vrea să știi despre mine? O întreb eu.

- Scuze. Eu trebuie să...

Și închide telefonul înainte să pot să mai spun ceva. Rămân uimit de ce s-a întâmplat în urmă cu o secundă. Acum stau și mă holbez la ecranul telefonului neștiind ce s-a întâmplat. După vreun minut hotărăsc să-i trimit un msaj ca să mă asigur că e bine.

Hei. S-a întâmplat ceva? Ești bine?

Stau, așteptând răspunsul ei minute în șir, dar acesta nu se grăbește să apară. Trece o oră și Megan tot nu dă vreun semn că e bine, așa că încep să mă îngrijoresc. O sun, dar nu răspunde. O mai sun de patru ori, dar tot nimic.

Tot ce pot să fac e să mă rog că nu a pățit ceva.