Stinge lumina

Capitolul 4 - Red Dress

"Darling it's you I remember with your red dress on
Dancing in the moonlight 'till the break of dawn"
_____________________________
Olivia P.D.V

Mă ridic din pat cu o durere de cap îngrozitoare, pentru a opri alarma care sună de nu mai puțin de jumătate de oră. Mahmureala nu mă lasă să îmi încep ziua cum trebuie. Cu pașii târâiți mă îndrept spre bucătărie, unde îmi fac o cafea, care sper să mă învioreze. Nici nu vreau să mă uit în oglindă, probabil arăt ca un dezastru, cu părul în toate părțile și machiajul întins pe față.

În timp ce îmi beau cafeaua, meditez la întâmplările de noaptea trecută. Mă forțez să îmi amintesc ce s-a întâmplat după ce am băut exagerat de mult. Unde mi-a fost capul? De asta m-am ales cu durerea asta de cap insuportabilă. În primul rând, îmi aduc aminte de Dylan, care a apărut din senin, apoi totul e în ceață. Mai iau o gură de cafea și văd fragmente din cum rămân singură în curtea restaurantului. De aici probabil e evident că băiatul cu gropițe m-a lăsat baltă. Ce drăguț din partea lui...

      Mă uit la calendarul din colțul camerei: 1 noiembrie.

-De ce e însemnată data?! mă întreb. Ah ce aeriană sunt zilele astea. Liv, ești nouă pe aici, o adolescentă fără părinți care locuiește singură în Londra fiindcă-

-Jobul meu! strig parcă lovindu-mă un OZN. Pe ce lume trăiesc?! Dau pe gât cafeaua amară și fug în cameră. La 2 ar trebui să fiu acolo. Azi e zi de probă, însă asta nu îmi diminuează treburile. Trebuie să discut cu șeful meu, să îmi aleg biroul, să îi prezint documentele, să vorbim despre condiții și program...

       Fug spre telefon: ora 11:49. Fir-ar. Mai am doar 2 ore! Îmi aleg prima rochie nimerită: una roșie de plimbare: acceptabilă. Probez cele 5 perechi de pantofi, să văd care dintre ei îmi mai vin. Iisuse, cred că n-am mai purtat  pantofi de un an, de la petrecerea unei prietene din Japonia.

***

        La 13:50 mă aflam în mașină, conducând ca o nebună după ce am pierdut jumătate de oră să găsesc un nenorocit de certificat de naștere. Se pare că era sub pat și nici acum nu îl găseam dacă nu dădeam cu piciorul de suportul din metal al patului. Aia a durut!

       Arăt ca o psihopată scăpată de la ospiciu la volan, mergând cu 90 la oră, doar într-o rochie și un sacou. Am realizat că erau doar 3 grade afară de abia după ce am dat nas în nas cu vântul care mă dobora.

       Parchez mașina și mă îndrept spre clădirea de mărime medie, dar destul de luxoasă. Scrie mare: Scott Company. Ușile glisante se deschid iar eu intru înghețată în clădire spre recepție.

-Bună ziua, aveți o rezervare? mă întreabă blonda cu extensii de la calculator.

-Sunt Olivia Moore, noua stagiară

-Ah, de ce n-ați zis așa din prima? Urmați-mă!

În mintea mea: Am zis din prima! Dar am zis să mă abțin. La etajul 7, cum ieșeai din lift, îți sărea în ochi o ușă mare, neagră, pe care scrie "Liam Vince James Scott". Va fi greu să rețin ditamai numele.

-Domnul Scott vă poate primi, mă anunță blonda.

Trec de ușa imensă, intrând în cel mai sofisticat birou pe care l-am văzut vreodată.