Stinge lumina

Capitolul 2- My boy

„Sorry that i can't believe that anybody ever really starts to fall in love with me."
______________________________________

Ăsta a fost clar cel mai extenuant lucru din viața mea. Probabil de asta se mută oamenii dintr-un loc în altul atât de rar. Cine ar fi crezut că este atât de greu să pui toate lucrurile fiecare la locul lor?! Și închipuie-ți cât de multe am avut...

Îmi scot Iphone-ul din geantă și pe ecranul de deblocare arată ora 19:03. Perfect, am timp pentru o distragere. Pun jacheta pe mine, mă încalț și îmi iau geanta, ieșind ca un vârtej din apartament. Liftul vine imediat și deja încep să mă familiarizez cu el, la fel și cu clădirea. Pare un loc primitor, culorile dominante fiind roșu și negru. Ușile se deschid și o văd iar pe doamna de la recepție și o salut. În schimb îmi răspunde cu un zâmbet acru și fals. Deja mi-am făcut o impresie proastă despre ea.

Ies cât de repede pot din clădire, unde inspir aerul curat și pornesc la drum. Nu știu exact unde mă îndrept, dar am citit că este foarte vizitat Big Ben-ul, așa că de ce să nu îl văd și eu? Străduțele sunt mici și cu câteva blocuri, în rest doar case.

Până am ajuns la Big Ben, am admirat arhitectura și toate detaliile mici, dar importante pentru mine, pentru a-mi învăța mai bine cartierul. Se pare că nu stau într-o zonă tocmai bună, altfel încât am văzut și câțiva drogați la scara unui bloc care au început să fluiere când am trecut pe lângă ei. Sincer, mă bucur că a fost doar atât, cine știe ce ar mai fi putut să-mi facă? Nu am mai văzut blocuri ca al meu, doar dărăpănate sau cu maxim 4-5 etaje. E ciudat că au făcut un bloc așa luxos într-un cartier în care sunt doar case și blocuri care par pustii.

Am ajuns în fața Big Ben-ului, care e de-a dreptul uriaș. Mă întreb câți ani le-a luat ca să-l facă. Din ce am văzut până acum, Londra mi se pare minunată! Chiar trebuie să fac o poză aici, așa că opresc primul trecător pe care îl văd.

-Bună! Te superi dacă îmi poți face o poză? Te rog?

Se întoarce către mine un băiat brunet, drăguț, căruia nu i-aș da peste 19 ani.

-Sigur! zice și eu îi dau telefonul meu.

-Zâmbește!

-Mulțumesc mult! Apropo, eu sunt Liv! zic și el îmi inapoiază telefonul

-N-ai pentru ce! Eu sunt Dylan, spune și dăm mâna. Nu te-am mai văzut până acum pe aici...

-Oh, de abia m-am mutat. Știi acel bloc extravagant și mare de la câteva străduțe depărtare?

-A, da, sigur. E atracția orașului! Cine n-ar vrea să stea acolo?!

-Păi, eu stau acolo.

-Ce tare! Poate vin odată în vizită, stau și eu în cartierul ăla. Ar trebui să ai grijă, totuși, găsești ciudați la tot pasul.

-Nu că n-aș fi întâlnit deja... În fine, cred că ar trebui să plec, e deja târziu.

-Poftim, spune și îmi înmânează o carte de vizită cu numele și numărului lui de telefon.

-Păi, pe curând, Stone! zic, uitându-mă pe cartea de vizită.

-Pe curând! Mi-a făcut plăcere să te întâlnesc! zice și îi apar cele mai adorabile gropițe care le-am văzut vreodată. Nu mai zic de zâmbet. Londonezii chiar sunt drăguți...