Broken

Capitolul 4

Mi-am deschis ochii cu greu din cauza durerii de cap si am incercat sa ma ridic, dar cineva m-a oprit. Era o doctora, cam de varsta matusii, cu par negru si ochii de un verde patrunzator.

- Ce s-a intamplat? intreb ametita.

- Scumpo, din cauza ca nu mananci ai devenit anemica. Am nevoie de numarul mamei tale de telefon sa pot discuta cu ea. Vei avea nevoie de un regim special pentru a-ti reveni.

- Uitati numarul matusii mele, zic aratandu-i ecranul telefonului.

- Am nevoie sa vorbesc cu mama ta, insista asistenta.

- Nu stau cu ea.

- Oh, ma intorc imediat, spune iesind lasandu-l pe Michael sa intre.

- Hei, cum te simti?

- Bine, cred, am spus in timp ce ma uitam la usa pe care a intrat Harry nervos. Ce cauta el aici si de unde stia ca sunt la spital?

- Ce naiba? Ti-am zis sa incepi sa mananci! Vrei sa lasi toata cestia asta cu depresia si sa incepi sa traiesti? Tot ce faci e sa stai in bula ta si sa plangi, dar ghici ce nu o sa ii aduca inapoi nimic nu o sa o faca! Sunt morti! Accepta realitatea si treci peste, nimic nu o sa mai fie la fel! Zi mersi ca nu esti si tu in pamant langa ei! tipa la mine fara sa se opreasca, iar realitatea chiar doare.

- Nu sunt, desii as vrea, spun doar pentru mine, dar cred ca m-au auzit.

M-am facut mica in locul meu, strangandu-mi picioarele la piept vrand sa dispar. Incercam din rasputeri sa nu plang, dar cateva lacrimi incapatanate au alunecat pe obrajii mei. Harry ma privea incercand sa se calmeze, iar Michael inca statea acolo fara sa faca nimic, inca neintelegand ce se intampla. Ma simt ca un animal la taiat.

- Scuze, spune Harry in timp ce iese din salon.

- Ce a fost asta? intreaba Michael inca confuz.

Am incercat sa raspund, dar am sfarsit prin a plange cat de tare puteam. El nu a mai pus nicio intrebare si a venit sa ma ia in brate. A inceput sa se joace in parul meu incercand sa ma linisteasca, dar nu puteam sa o fac. Cuvintele lui Harry rasunau in capul meu. Are atata dreptate si adevarul doare ca naiba. Imi e greu sa cred ca nu ii voi mai vedea niciodata si ultima amintire cu ei a fost cand au murit in chinuri.

- Shhh... O sa fie bine! incearca Michael sa ma linisteasca.

- Ba n-nu, n-nimic nu o-o sa m-mai fie b-bine! incerc sa spun printre suspine.

Usa s-a trantit pe ea intrand matusa agitata. Michael s-a departat de mine lasand-o pe Amelia sa ma imbratiseze. Acum chiar simt ca am nevoie de ea. Vreau doar sa stau la pieptul ei tot restul zilei si sa simt putina protectie si afectiune.

- Considera-te moarta! Sti cat de mult m-am speriat cand m-au sunat de la spital? spune printre lacrimi.

- S-scuze...

- Mi-ai spus ca ai inceput sa mananci!

- Stiu, dar... am incercat sa gasesc o cauza buna, dar nu ma puteam gandi la nimic.

- Asa ziceam si eu. Iti multumesc ca ai adus-o aici, spune Amelia intorcandu-se inspre Michael.

- Nu aveti pentru ce, spune politicos. Am putina treaba, asa ca eu ar trebui sa plec. Pa, Zoe, ne mai vedem, se scuza iesind grabit.

- Scuze, nu am vrut sa se ajunga la asta, incep sa vorbesc cand ramanem singure.

- Oh, scumpo, stiu ca nu ai vrut, doar ca nu mai poti continua asa, spune in timp ce ma imbratiseaza si ma pupa pe frunte.

- Stiu.

Am stat cateva minute asa, pana cand o asistenta a venit si a zis ca pot merge acasa, dar inainte matusa trebuie sa vorbeasca cu doamna doctor. Am iesit toate trei din salon, Amelia ducandu-se cu asistenta, iar eu m-am pus pe un scaun langa Harry. Nimeni nu a zis nimic. Am stat in liniste pana cand a venit Amelia.