Eu, bărbatul

4.4K 215 20
                                    

Viața m-a binecuvântat cu cel mai frumos lucru. O familie.
Soția mea este în egală măsură partenera mea, partea bună a sufletului meu, motivația mea și sursa mea inepuizabilă de inspirație. Cea mai puternică ființă din viața mea, femeia care răstoarnă munții doar cu puterea voinței. Cea care s-ar sacrifica într-o clipă pentru ceea ce iubește.
Mi-a demonstrat acest lucru în cel de-al treilea an de căsnicie, cand Gabriel avea aproape patru ani. Era mult prea agitată ca totul să fie bine.
Într-o seară mi-a pus pe masă un plic și m-a rugat să îl deschid. Pentru zece secunde am simtit că pierd tot, cand am citit conținutul. Pleca. Mă părăsea.
Două seturi de acte false absolut perfect realizate, atât pentru ea, cât și pentru bebelușul Gabriel. Intenționase să abandoneze tot ce iubea pentru siguranța copilului pe care l-ar fi protejat cu sacrificiul suprem. Și asta doar pentru că fusesem un căcat aproape tot timpul de când o cunoscusem.
Apoi mi-a zis să mai răscolesc și am găsit un test de sarcină. Unul pozitiv. Iar mintea mea complet cretină a realizat că n-ar fi avut de ce să-mi arate așa ceva dacă avea de gând să mă părăsească. Și am putut să respir din nou.
Mi-a explicat în aceiași seară că nu avea de unde să stie ce fel de intenții urma să am referitoare la ea și la copil. Așa că preferase să joace cartea certitudinii și să aibă un plan. Dacă vreodată urma să o dau în bară ea avea să dispară împreună cu Gabriel pentru totdeauna. Și Dumnezeu mi-e martor că femeia mea e mult mai deșteaptă decât mine, iar șansele să o găsesc ar fi fost spre nule.
La trei ani de la căsătorie era însărcinată din nou și mă iertase definitiv. În ciuda tuturor lucrurilor prin care o făcusem să treacă cu voie sau nu. Eram cel mai norocos bărbat din lume. Femeia mea era numai și numai a mea. Pentru eternitate și mult după.

Astăzi mă uit cum stă relaxată pe canapea încercând să o hrănească pe fiica noastră cu niște mâncare grețoasă pentru bebeluși. Niste legume nasoale și pasate fără niciun gust. Nici nu mă mir că nu mănâncă. Sofia e deja mai deșteaptă decât noi amândoi la un loc. Deși Raluca se străduia doar să mențină curățenia, mâna în care fetița ținea lingurița se învârtea mai rapid decat elicea unui elicopter.
-Tati, de ce nu mănâncă și Sofi ciocolată? Ne-ar fi mai simplu tuturor.
Lasă că mănancă mama ta torturi cât pentru 3 familii cu câte 5 copii pe săptămână, am gândit.
-Nu poate. E prea mică. Și că tot a venit vorba, când ai tu timp să mănânci atâtea lucruri dulci?
-Când nu e mami în bucătărie și când te trimite pe tine după altele. Se numește bună sincronizare.
Pentru un copil de 6 ani mă uimea zilnic. Am oftat.
Ne crescusem copiii astfel încât să se poată descurca și în absența noastră. Să fie în stare să interacționeze cu oamenii, să aibă cultură de toate tipurile, să vorbească clar și precis, să facă singuri de la sarcini simple la foarte dificile. Atât Gabriel, cât și Sofia știau cu ce ne ocupăm fiecare. Tati se joacă pe calculator și mami pune imagini pe ecrane, cum a spus, nu demult, mezina noastră.
Una peste alta, eram mândru de copii mei și de educația lor. Nu urlau prin magazine, nu plângeau din nimicuri și nu erau dependenți de noi precum alți copii care la 3 cuvinte socoteau un mama sau un tata.
Singura dată când îl văzusem pe Gabi plângând de cand îi dăduseră dinții fusese din cauza Ralucăi, recent. Datorită sarcinii avusese grețuri matinale și vomitase, iar copilul o văzuse. Eu plecasem extrem de devreme la birou și era singură cu cei mici. Astfel că primisem un telefon de la fiul meu care mă ruga să vin acasă urgent pentru că mami e bolnavă. Doar eu știu cum am putut ajunge atât de repede, să-mi găsesc fiica jucându-se linistită cu niste cuburi și pe Gabi făcând poteci în fața dormitorului nostru. Când soția mea a ieșit din baie și a dat cu ochii de mine, mai rău s-a speriat. Nu i-am zis că mă chemase copilul.
Cum se simțea mai bine, dar totuși nu complet, am pregătit eu micul dejun și m-am întors la birou. Înainte de a pleca m-am dus să iau niste acte, găsindu-l pe Gabi în fotoliul meu de piele. Plângea. Iar cand l-am întrebat motivul, m-a pus să jur că Raluca nu era bolnavă și că nu urma să moară, precum mama unui coleg de-al lui. Lacrimile nici nu erau de fapt pentru el, ci pentru situație și persoana pe care o iubea. Acela a fost alt moment cand am realizat ce fiu extraordinar am.
-Să nu mai mănânci chiar multă.
-Dar mami de ce poate?
-Pentru că mănâncă pentru doi. O să mai facă un bebe.
-Eu de ce nu pot? Mi se pare mie sau răspunzi evaziv și incomplet?
Să-mi trag palme. Fiecare replică cu el era mai mult decât o provocare.
-Tu chiar cunoști toți termenii cu care mă îmbârligi pe mine?
-Dacă vrei, te mai pot învăța și pe tine câțiva. Am învățat niste cuvinte în engleză și franceză. Dar unchiul Andrei mi-a zis să nu ți le spun.
-Nu, dar sunt sigur că mama ta ar fi încântată să le audă. Raluca, băiatul tău învață cuvinte interesante în mai multe limbi.
S-a întors spre mine cu cel mai frumos zâmbet obosit din lume. O singură privire și îmi topea genunchii.
-Deja înjură cursiv în portugheză, spaniolă și italiană. Era doar o chestiune de timp până să vrea să stie mai mult. Roagă-te să nu vrea din nou să le spună de Crăciun.
O, da. Fusese o aventură să-i distragem atenția ca să nu ne traumatizăm musafirii mai rău decat o făcuserăm deja. Până și bărbaților le sângeraseră urechile.
-E tot ceea ce-mi doresc.
-Eu am aspirații mai mari.
-Cam care?
-Fiica ta să nu fie la fel de deschisă la noutăți precum Gabriel. Altfel o să ne transformăm într-o familie mai rău famată decât suntem deja considerați.
M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe.
-Nu uita că te-ai măritat cu un destrăbălat.
-Îmi aduc aminte de fiecare dată când mă privești de parcă ești gata să mă iei pe masă, mi-a soptit la ureche.
-O, iubito. Nici nu ști câtă dreptate ai.
Aș fi luat-o oriunde. Pe masă și sub ea. Pe perete. Pe canapea. Pe pat. În cadă. În cabina de duș. În mașină. Pe covor.
-Chiar dacă nu m-am epilat și încep să arat din nou ca trei persoane?
I-am mângâiat tandru abdomenul bombat, cu mișcări ample și pline de dragoste. Al doilea baiat al nostru urma să se nască în aproape cinici luni.
-Ca trei persoane mai sexy ca toate păcatele la un loc.
-Diseară.
Iar cu acea promisiune m-a ținut tensionat absolut tot restul zilei.
Nu m-am suparat pe ea, ba din contră. O să o iubesc pe femeia asta divină până în ziua când o să mă aflu între scânduri. Iar dacă va exista o viață viitoare, o să mă iau la trântă cu toți îngerii ca să mă lase să fiu tot cu ea.
Le mulțumeam socrilor mei pentru felul în care o crescuseră de fiecare dată cand aveam ocazia. Îmi oferiseră mie, un nenorocit notoriu, cea mai de preț binecuvantare a lor, femeia visurilor mele. Probabil că văzuseră în mine ceva ce eu personal nu eram capabil și îmi acordaseră suficientă încredere cât să mă aflu prin preajma fiicei lor.
Și o lăsasem din nou însărcinată pentru purul motiv că așa nu mai pleca de acasă, cu tot cu copii, la birou. Cel puțin nu ca înainte. Între timp îi organiza pe amândoi și îi punea la treabă pentru a face față tuturor provocărilor. Acum, trebuie să recunosc din pură satisfacție masculină că mă simt mândru când merg pe stradă alaturi de ea și stiu că îmi poartă copilul.
M-am însurat cu o super femeie. Și chiar dacă împărțeam directive la 250 de oameni, când soția mea mă trimitea după ciocolată sau brânză cu roșii, în toiul nopții, nu aș fi deschis gura să comentez. Dacă femeia mea mă roagă ceva, al naibii să fiu dacă nu fac pe dracu în patru pentru ea. Pentru că la rândul ei îmi oferise ceva pentru care nu o să o pot recompensa vreodată. Încredere și dragoste absolut necondiționate.
Chiar dacă pofta ei de banane și mâncare chinezească mă uimea uneori, cel puțin acceptase și Gabriel într-un sfarsit să mănânce cu noi la masă, ci nu în fața monstrului de calculator pe care bunicul meu îl finanțase. Se presupune că la 75 de ani ar fi trebuit să se pensioneze și să mai vadă lumea încă o dată, nu să racoleze genii. Sunt mândru de bunicii mei și de multele lor realizări, precum și de părinții mei.
În ritmul în care Gabi descoperea lucrurile, până la zece ani avea să fie recrutat de NASA. Probabil cu vreo trei ani mai devreme decat fusesem la rândul meu.
Mă consolam doar cu faptul că la momentul respectiv aveam să fac față cumva situației.

Stai departe de iubireUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum