Până la sfârșit

Capitolul 17

        Prietenei mele îi place să fie cea mai bună la toate, să fie observată, lăudată, apreciată, dată drept exemplu pozitiv, iar chiar dacă nu întotdeauna îi reușește, nu se dă bătută. Perseverența ei este calitatea pentru care toată lumea o invidiază, pentru că mulți ar renunța să mai încerce după trei sau patru eșuări, dar nu Faith.

        — Cum se simte mama ta? o întreb, amintindu-mi de starea critică în care se afla. 

        — Nu e ca și nouă, dar s-a trezit din comă, ceea ce e un miracol, după spusele medicilor, îmi răspunde când ne desprindem din îmbrățișare, trecându-și o mână prin păr.

        — Oh, și nu ar fi trebuit să mai rămâi acum că s-a trezit?

        Faith își așază bagajul pe pat, scuturându-și capul în semn de negație înainte de a se așeza și ea pe saltea.

        — Am vorbit cu ea, mi-a spus că mă pot întoarce.

        — Și tatăl tău?

        — Tata... trebuie să accepte ideea că nu mă poate ține sub aripa lui toată viața. Jur, acum că mamei i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, nici măcar nu mă lăsa să conduc până la spital și acasă, își punea unul dintre angajați să mă conducă. Nici nu vrei să-ți închipui cât m-am certat cu el să mă lase să rămân în cămin și să nu mă mute într-un apartament.

        Deși Faith are posibilitatea de a sta într-un apartament propriu, nu a încântat-o niciodată ideea. Vrea să experimenteze studenția cu tot ce presupune ea, incluzând viața de cămin.

        — Mă bucur că ai reușit să-l convingi, mă amuz, așezându-mă, la rândul meu, pe pat.

        — Doar îl cunoști, șovăie în timp ce se apucă să-și desfacă fermoarul bagajului, nu e de acord cu nimic din ce fac eu. Dar va înțelege eventual că așa cum el are responsabilitățile lui, și eu le am pe ale mele.

        Responsabilități.

        Așa îmi amintesc de pactul meu cu Shade. Simt că o voi folosi pe Faith în exact același mod murdar în care el m-a folosit pe mine, dar dacă vreau să aflu ce s-a întâmplat cu Callard înainte ca Shade să fie nevoit să se retragă, și vreau, trebuie să încerc să aflu ce știe prietena mea cât mai curând.

        Acum.

        Mă ridic de pe pat și scos subtil poza cu cei trei din buzunarul rucsacului meu, alături de un pachet de șervețele care maschează faptul că am poza în mână.

        — Să înțeleg că nu va mai trebui să pleci acasă? o întreb, sprijinindu-mă cu spatele de biroul ei, lăsând subtil poza să cadă pe suprafața de lemn.

        Faith stă cu spatele la mine, scoțându-și diferitele lucrușoare din bagaj.

        — Așa sper, dar dacă starea mamei începe să se degradeze din nou, va trebui să mă întorc.

        — Sunt sigură că nu va fi așa, mă grăbesc să o contrazic, așezându-mă pe scaunul din fața biroului meu.

        — Eu sper... se ridică de pe pat pentru a începe să-și așeze hainele înapoi în dulap. Dar să lăsăm asta, mă deprimă numai să-mi amintesc. Spune-mi, se întoarce cu fața spre mine, ținând la piept câteva haine, ce mai face Kade? Lucas mi-a spus că ați petrecut foarte mult timp singuri la munte, adaugă, ridică sugestiv din sprâncene.

        Oportunitate ochită.

        — Lucas, hm? îmi afișez un rânjet pe buze. Și când ai reluat legătura cu el, domnișoară „nu vreau să-l mai văd pe acel idiot"?