Volumul I: Până la sfârșit
Volumul II: Încearcă să supraviețuiești
Trecutul? O greșeală. Prezentul? O luptă continuă cu propria persoană. Viitorul? O incertitudine.
Studentă în anul trei la psihologie, Harlow nu a crezut că viața ei poate lua o înto...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nu răspunde
Oricât de bizar ar suna, urăsc să am dreptate. Sunt o persoană pesimistă, iar, în consecință, în cel puțin în 99,9% din situații, nu voi fi capabilă să văd decât partea întunecată și negativă. De aceea sper și îmi doresc mereu să mă înșel. Însă de data aceasta, cel puțin aparent, am avut dreptate – un sentiment ce nu-mi provoacă satisfacția pe care ar fi trebuit să o simt.
Callard nu s-a decazat niciodată din cabană, dar ceea ce e mai tulburător e faptul că cineva s-a decazat în locul lui, încercând probabil să pretindă că orice i s-a întâmplat sau orice a făcut fratele lui Shade, nu a fost aici, în zilele de doi și trei august 2017.
— Nici măcar nu e scrisul lui, murmură Shade, analizând în continuare cele două semnături. E ridicol. De ce nu a sesizat nimeni asta?!
— Poate pur și simplu nu și-au dat seama? Nu cred că stă cineva să analizeze dacă semnăturile de la decazare sunt în conformitate cu cele de la cazare. Asta ar fi ridicol. În plus, să nu uităm că au venit în grup și probabil nu li s-a părut ceva ieșit din comun ca un coleg să semneze pentru alt--
— Șhh, Shade își ridică mâna în fața mea pentru a mă readuce la tăcere, iar deși inițial cataloghez gestul lui ca fiind nepoliticos, liniștea creată îmi permite să aud la ce face referire.
Se aud voci din holul principal din ce în ce mai intens, ceea ce înseamnă că oamenii coboară de la etaj.
— Distrage-i! îmi cere Shade, aplecându-se rapid pentru a încuia sertarul, păstrând însă dosarul în cauză.
— Și cum ar trebui să-i distrag?! îl chestionez agitată, dar îmi face semn cu mâna să plec fără a-mi oferi un răspuns.
La naiba! Urăsc situațiile presante.
Alerg spre holul principal de dinaintea recepției, întâmpinându-i pe oameni chiar la baza scărilor. Toți patru își îndreaptă blițurile telefoanelor spre mine, surprinși probabil să mă vadă oprindu-mă din senin în fața lor. Lumina mult prea puternică mă împinge să-mi acopăr ochii cu brațul, până când își mută luminile de pe mine. Dacă și-au propus să mă orbească, sunt pe drumul cel bun!
— Unde mergeți? mă grăbesc să-i întreb, realizând abia apoi cât de indecentă este întrebarea având în vedere că le-o adresez unor străini.
— La cafenea? îmi răspunde unul dintre cei doi bărbați, vizibil surprins de întrebarea mea. Este vreo problemă?
— Nu, nu, de fapt, cred că e o idee excelentă! La cafenea este curent, deci e o idee excelentă! exclam, realizând că mă repet abia după ce cuvintele îmi ies pe gură.
