A MEA. FERICIREA

Chapter XII. Acest Davis cred că-i unic

O țin de mână. Pe bune că o țin de mână, și nu e nicidecum într-un vis. Ea e calmă, nu se împotrivește, ba chiar pare să îi placă — mă strânge mai tare și mai tare de fiecare dată când mă uit spre ea și zâmbește când vede cum îmi strălucesc ochii.

     Ea e motivul.

- Ai tăi sigur nu mă urăsc deja? întreabă cu vocea stinsă în timp ce slăbește strânsoarea mâinii ei. Dar pe Alia n-ai cum să o urăști. Nici dacă îți distruge ziua aia bună, nici dacă îți dă cea mai proastă veste din ultimul timp, nici dacă îi fură inima singurului băiat din familie, nici dacă...

- Nu cred că ar găsi vreun motiv să te urască.

- Ai decis să îl adopți pe Nicholas pentru mine, deși noi n-avem chiar „o chestie", asta e un motiv bun?

- Nicholas o alegerea mea, am făcut ce am crezut eu că este bine. Vreau ca Făt-Frumos ăsta să fie fericit și mă voi asigura că așa va fi. Băiatul ăsta mă va responsabiliza! a zâmbit. Nicholas era, de fapt, jumătate alegerea mea, jumătate alegerea inimii, adică Alia. Dar n-aș recunoaște-o în fața ei.

- Și, Făt-Frumos, zici? a râs.

- La asta m-am gândit când l-am văzut. Aș vrea să fie la fel de curajos ca Făt-Frumos! a tăcut și am intrat în casă. În living se auzeau râsete, și dintr-o dată îl văd pe Nicholas, cu plușul lui în brațe, alergând de mama. Se jucau. Nicholas zâmbea și mama categoric îl plăcea.

- Theodor! a țipat când m-a văzut. Alia era ascunsă în spatele meu, temătoare — tremurând bine de tot.

- Aș vrea să îți prezint pe cineva. Nu apuc să mai zic nimic, nici măcar să o împing în fața mea, pentru că Nicholas o vede, o strigă pe nume și se prinde ca o lipitoare de piciorul ei. Alia zâmbește și nu privește nici la mama, nici la mine, ci la cel mic. Se apleacă și îi sărută fruntea apoi, temătoare, mă privește din nou. Mama rămâne surprinsă, cu gura întredeschisă. O știe pe Alia de la spital, dar eu nu i-am spus până acum că de ea sunt așa îndrăgostit încât să fac lucruri nebunești sau că ea este motivul pentru care am lăsat ca munca să cadă pe plan secund și nu i-am spus nici că Alia este cea care m-a convins că merit să îmi trăiesc altfel viața — iubind și căutând zilnic motive de a fi fericit pentru că, în fond, ce este viața dacă nu știi să o trăiești?

Alia se ridică și își fixează privirea pe mama, zâmbind slab, știind probabil că doar ea este de vină pentru schimbările atât de evidente la mine. Poate încercă să se pună în locul femeii Davis, care a avut până de curând un băiat ce nu știa ce gust are fructul iubirii și din acest motiv n-a putut ieși din tiparul bărbatului preocupat doar de carieră. Și a fost la locul lui, nefăcând gesturi care să șocheze în primă fază, care n-a luat decizii așa radicale, într-o clipită, fără a calcula riscurile viitorului. Alia este conștientă că a produs singură, cu intenție sau fără, aceste schimbări la mine! Dar oare îi pare rău?

     Mie îmi pare?

Cele două femei fac schimb de zâmbete, și eu le privesc, când pe una, când pe cealaltă, așteptând să rupă tăcerea, dar n-o face niciuna dintre ele. Se înțeleg doar din priviri, ceea ce eu n-am să înțeleg niciodată! Nicholas, la fel de confuz ca mine, stă liniștit lipit de Alia și privește la mama, care acum îmi face semn să o urmez.

- De ce nu mi-ai spus?

- Că de Alia sunt îndrăgostit? a dat din cap în timp ce lua farfuriile din dulap. Nu știu!

- Vreau să știi că Nicholas este un copil minunat, tare isteț și cuminte.

- Știu asta!

- Dar să știi că Nicholas este om, și nu o jucărie și asta înseamnă că trebuie să fii responsabil și să înveți să trăiești pentru el, nu pentru tine!