A MEA. FERICIREA

Chapter IX. Nu săruți un bărbat dacă nu vrei ceva de la el!

Am început să visez o ea la capătul unui hol, așteptându-mă. Alergam într-acolo, dar ea era tot mai departe. Îmi striga numele complet și-ncepea să facă câte un pas spre mine. Am recunoscut-o imediat — era Alia, cu zâmbetul larg pe buze și acea sclipire în privire. Se oprește în fața mea și pune mâna rece pe obrazul meu fierbinte, făcându-mă să tresar, apoi se apropie mai mult și mai mult, până distanța dintre noi ajunge să fie prea mică. Îi auzeam bătăile inimii sau erau ale mele? Buzele ei pline îmi șopteau numele, înainte ca distanța dintre noi să nu mai fie.

Mă trezisem strigându-i numele. Tânjind după săruturile ei. S-o întâlnesc, să fiu așa aproape de ea, asta mi-am dorit încă din ziua aceea în care m-am trezit pe patul de spital și nu înțelegeam de ce o visasem și cine era și de ce se juca cu mintea mea. Am înțeles toate acestea după — la fiecare sărut.

M-am pregătit pentru birou, dar nu înainte de a-i da mesaj s-o anunț că vreau să vină cu mine când voi semna actele pentru adopție, și după m-am grăbit spre muncă. Rămăsesem în urmă cu câteva cazuri și peste 4 zile trebuia să plec în Saint Petersburg.

- Gabriel, bună dimineața!

- Bună dimineața, domnule Davis!

- Poți, te rog, să suni pentru bilete? Saint Petersburg, cu plecarea pe 14. Nu stau mai mult de două zile.

- Sigur, rezolv imediat, domnule Davis.

- Aa și Gabriel?

- Da, domnule!

- Spune-mi Theodor data viitoare.

Ajuns la birou m-am ocupat de câteva foi care erau așezate pe marginea biroului, apoi am dat, cu simț de răspundere, telefoanele necesare și la 12.00 am bătut spre retragere.

- Plecați?

- Da, de data asta am ceva mai important de făcut.

- Mă bucur să văd că nu mai luați munca așa în serios, mi-a spus zâmbind secretara.

Mi-am luat sacoul și am ieșit din clădire, alergând spre mașină și-apoi accelerând până la Alia. Inima începea să-mi bată mereu, imediat cum intram pe strada ei, prin minte mi se plimbau zeci de gânduri, și cuvinte — toate despre ea. Nu știu ce mi-a făcut fata asta, dar îmi place! Se simt al dracu' de bine toți acei fiori pe șira spinării și săruturile ei dulci-amărui?! Am devenit dependent de ea. Sunt obsedat de atingerile ei, de zâmbetul Aliei, de privirea ei. Sunt îndrăgostit până peste cap de femeia asta, așa cum nu am mai fost până acum și e riscant. Totul. Ea e genul de femeie cu care nimic nu poate fi sigur — te respinge, te atrage, te sărută și te respinge iar. Te privește blând, apoi țipă la tine, te compară pe nedrept cu alții, te judecă pentru că ai avut viața perfectă, dar apoi se topește la primul gest pe care-l faci din inimă, te strigă în sfârșit după numele mic și te sărută așa cum nu te-am mai sărutat nicio femeie — nebun sau memorabil.

         Nebun și memorabil.

- Ești sigur că vrei să faci asta?

- Am luat deja o decizie. Vreau să ajut!

- Dar nu te pricepi la asta! mi-a zis ridicând puțin tonul și privindu-mă insistent.

- De asta am nevoie de tine! privind-o și eu, mult mai calm decât era ea.

- Și cam ce presupune asta? întreabă parcă gândindu-mi următoarea mișcare.

- Să te muți cu mine! i-am răspuns încrezător.

- Nu că tu chiar ești nebun! mi-a zis ridicându-și mâinile în aer, refuzând să mă privească.

- Da, nebun. După tine, îți repet! am oprit mașina și am continuat discuția cu ea — trebuia să vorbim și despre asta.

- Cum să mă mut cu tine, dacă ți-am spus că nu mai vreau o relație cu un bărbat bogat?

- Ești incredibilă! De ce m-ai sărutat atunci?

- Pentru că am simțit să fac asta, dar nu înseamnă că m-am răzgândit sau că te plac.

- Fix asta înseamnă. Nu săruți un bărbat dacă nu vrei ceva de la el! Plus că Nicholas are mai mare nevoie de tine decât de mine.

- Iar îl bagi pe Nicholas în treburile noastre.

- Și tu te comporți iar ca un copil care nu știe să își gestioneze sentimentele. Ce vrei până la urmă, să mă distrugi? Fie, ieși din mașină, pleacă și te asigur că misiunea ta se va încheia.
Eram nervos, atât de nervos încât aș fi lăsat-o să plece deși nu îmi doream asta.

- Theodor! a șoptit calm, de parcă era o altă persoană. Modul în care buzele ei îmi rosteau numele îmi făcea inima să bată precum o nebună în piept, dar eram supărat pe ea sau... îmi trecuse?

-Ce este, Alia? refuzând s-o privesc, știind că ochii ei verzi m-ar face să trec și peste asta. Nu mai puteam să o las mă respingă în felul acesta și apoi, când se răzgândește, să mă arunc fix în brațele ei, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și când asta ar fi ceva normal. Nu o mai puteam lăsa pe Alia să se joace în felul acesta cu mintea mea, cu sentimentele pe care i le port, cu inima și fericirea mea.

- Îmi pare tare rău! vocea ei tristă m-a convins s-o privesc. Avea capul aplecat și buzele îi tremurau, era gata să plângă în orice moment.

- De ce îți pare rău — nu simți asta? și-a fixat ochii pe mine și calm, mâna stângă pe mâna mea dreaptă, încordată. Mă liniștisem imediat. Avea un efect ca acesta asupra mea, dar chiar nu o puteam lăsa să-mi controleze dragostea după bunul ei plac. Oricât mi-a plăcut la început joaca asta de-a „du-te de fii fericit în altă parte", „vino de iubește-mă", nu putem continua la nesfârșit.

     Nu așa trebuie să fie.

- Pentru ce am spus și pentru că mi-e frică să stau cu tine.

- Dar nu trebuie să îți fie frică.

- Tu nu înțelegi. Mi-e frică să nu mă îndrăgostesc mai mult, atât de mult încât să nu mai pot da înapoi și să sufăr — din nou.

- Ai impresia că nu înțeleg niciodată nimic. Ok, nu vrei să suferi, nici eu nu vreau! Așa că gândește-te de două ori înainte de a mă respinge și apoi de a mă săruta.

- Dar...

- Să nu purtăm discuția asta acum pentru că nu mă mai simt în stare. Vrei să mergi și tu sau o fac singur? a deschis portiera și a coborât tristă și rănită din mașină.

Am intrat în clădire separați și nu ținându-ne de mână așa cum aș fi crezut dimineață, când m-am trezit. Eu călcam apăsat în fața ei și ea, timidă, din urmă. Am intrat într-un birou, mult mai oficial decât al meu, și am așteptat să ni se aducă actele. Cerusem clar ca în documente să existe două semnături, una a mea și una a Aliei, în caz că eu nu voi putea avea grijă de Nicholas peste timp. Acesta era și motivul pentru care Alia trebuia să mă însoțească, și dacă nu venea astăzi, asta era. Astfel suntem amândoi cei care pot avea grijă de el, pe rând, separat sau împreună — asta o putea decide doar ea.

- Semnați aici, domnule Davis! am luat pixul, am privit-o pe Alia și am semnat. Știam de ce fac asta și nu voiam să dau înapoi. Era decizia mea, și îmi asum tot ce presupune aceasta!

- Și dumneavoastră aici!

- Eu? De ce și eu?

- Am vrut să ai dreptul tău în creșterea lui. Dacă eu nu voi putea, dacă mă răzgândesc sau nu mă descurc, Nicholas va fi în grija ta — ca să nu fie niciodată singur. M-a privit confuză, dar calmă și a semnat sigură pe sine imediat ce am îndemnat-o din priviri.

Nu aș putea să spun că sunt tatăl lui Nicholas și nici pe el nu îl voi forța să-mi spună așa dacă nu simte asta, dar era în grija mea, iar eu eram dator să-l apăr, să-l ajut, să-l iubesc ca și când ar fi fiul meu. Și voi face asta, cu Alia sau fără ea! Totuși, vreau o minune și Alia să își schimbe comportamentul ăsta imatur, pentru numele lui Dumnezeu.