A MEA. FERICIREA

Chapter XI. La naiba cu săruturile ei

În camera ei mirosea a vanilie — acel miros pe care-l inspir de fiecare dată în preajma Aliei: și îi este caracteristic, o definește întru totul.
             
Câteva cutii erau aruncate pe podea, alături de alte mii de lucruri de ale ei, hainele așezate pe pat, câteva fotografii pe noptieră, și toată acea dezordine era înțeleasă doar de ea. Știa unde aruncase rochia cu floricele, unde pusese poza care nu trebuia să lipsească de pe noptiera de la capătul patului, știa unde lăsase cutia cu bijuterii, pe cea cu amintiri, albumele foto, ochelarii de soare. Ea înțelegea tot ce se afla în încăpere, ba chiar avea impresia că mă înțelege și pe mine, doar eu eram acela care nu înțelegea nimic, mai ales pe ea.
              
Alia avea o energie aproape molipsitoare și un chef de viață pe care rar îl văzusem la ea până acum. Își schimbă imediat starea, într-o fracțiune de secundă, și uneori e bine, ca acum. Mă face să îi ador și mai mult zilele fericite, zâmbetul larg de pe buze, cheful de viață. Dar alteori e rău — dezastruos aproape. Mă face să urăsc faptul că a suferit atât, tocmai pentru că asta nu o lasă să mă iubească acum. Și chiar nu o plac când face pe atotștiutoarea sau când este atât de imatură încât rănește fără să gândească și apoi își cere scuze, ca și când ar ști că oricum o iert. Nu poți răni un om — o dată, de două ori, de trei ori — să-ți ceri iertare și să te aștepți ca totul să fie ca la început, ca și când asta ar fi ceva normal.
                  
     Nu-i normal.

Și poate de asta toată lumea crede că Alia va fi doar un capitol dintr-o întreagă poveste care abia este spusă pe jumătate. Dar eu de ce nu simt asta? Un om după ce citește o carte, în general, își amintește ce i-a plăcut mai mult, dacă aceea este o carte de dragoste, cu happy-end, atunci își amintește prima întâlnire, primul sărut, cele mai frumoase replici și finalul. Dacă nu are final fericit, își amintește tot ceea ce l-a făcut să simtă o emoție. Dar poate toată lumea asta are dreptate, Alia ar putea fi doar un capitol — unul atât de frumos încât doare. Și poate nu îmi va fi Alia o întreagă poveste, dar va fi fix capitolul ăla pe care și eu vreau să mi-l amintesc la sfârșitul vieții.

- La ce te gândești? am clipit des, și am râs slab.

- Cum, tu Alia Maria Shannon, nu știi la ce mă gândesc? a dat din cap dezamăgită. La cât de frumoasă ești! i-am răspuns și ea a râs.

- Știu că nu te gândești la asta!

- Atunci la ce?

- Cred că nu te gândești la ceva anume. Este o dezordine totală în mintea ta, dar mă regăsesc prin toate acele gânduri.

- Cred că vei câștiga mereu la jocul ăsta! a râs zgomotos. Spune-mi la ce te gândești tu!
- La cât ești de frumos.

- Nicio șansă! aș fi vrut să fie așa, dar care ar fi fost șansele, 1 la 1000?

- Vorbesc serios! a făcut doi pași spre mine. Am simțit în momentul acela că va zice ceva nebun și memorabil — după cum îi sunt și săruturile.

Tu, un bărbat dorit de multe femei, care te-ai oprit după un vis ciudat la o anume ea, cu nimic specială, a făcut o pauză și și-a pus mâna pe obrazul meu, făcându-mă să reacționez imediat, tremurând și scufundându-mi capul în podul palmei.

Tu, bărbat devenit tată peste noapte, dintr-o iubire neînțeleasă, pentru o ea cu nimic specială.

Tu, care nu vrei să renunți deși te resping, în n-șpe mii de feluri diferite, și al naibii să fii tu cu zâmbetul ăsta de bărbat care cucerește ușor, și cu ochii ăia inocenți și plini de dragoste, care mă privesc așa cum n-au știut s-o facă alții.

Al dracu' eu că te resping și te chem, și te vreau și nu te vreau. Naivă eu că mi-e frică să hotărăsc cu inima și mă încăpățânez să gândesc cu mintea. Proastă eu că te judec, că te compar pe nedrept cu alții, că nu-ți dau șansa să mă împlinești.

Naiba să-i ia de bani, și la dracu' cu statuturile înalte și standardele tâmpite impuse de societate.

Tu cu șuvițele astea rebele care se odihnesc pe fruntea ta — de tine Theodor Davis simt că mă îndrăgostesc și asta-i nebunie curată. M-ai înnebunit încă de cât am intrat în salon și am fost martoră a somnului tău agitat, și mă jur că n-am știut că eu îți alerg prin vise. Am simțit în momentele alea să te liniștesc eu, pentru că mă speriai, sărutând buzele astea — atingându-le cu degetul arătător, care atunci erau palide și tremurau, dar n-am fost în stare.

Al naibii să fii cu visul tău și cu „întreaga poveste"!

Acela a fost momentul în care pur și simplu nu mai voiam să o ascult, ci să o simt și am sărutat-o. Așa cum știu eu de data asta — calm, pasional, lung și electrizant. Am vrut să o fac să tacă, nu pentru că nu ar fi spus ceea ce mi-am dorit din prima zi să aud, ci pentru că eram convins că doare să spui adevărul și ea, de durere, aproape avea lacrimi în ochi.
N-am forțat nimic. M-am rezumat doar la a-i săruta și ea părea să fie în același gând cu mine. Eu pentru că voiam să mă bucur de un moment sincer și de ea. Alia nu știu de ce? Poate frica asta de care spune nu-i permite să se apropie mai mult, dar un lucru e cert — simte aceiași fiori pe șira spinării, și acel gol din stomac, și acel tremurat o necăjește și pe ea, dar știe să-ți ascundă bine sentimentele. Ea nu se pierde ca mine, e mai stăpână pe sine.

     La naiba cu săruturile ei.

Am pierdut ore în camera ei, adunând cele necesare și adică tot. Am dus cutiile la mașină și în timp ce mă ajuta să cărăm totul, știind că mama ne aștepta cu cel mic acasă, am decis să-i spun Aliei că vom lua cina împreună.

-Mama și tata rămân pentru cină. Ești ok cu asta? îmi era frică să nu facă iar pasul înapoi, să mă refuze și să prefere să stea acasă, dar m-a surprins și a răspuns râzând:

-Sigur, doar să mă îmbrac în ceva mai „potrivit" pentru o cină cu părinții tăi.

Alia nu este chiar prima femeie care îmi va călca pragul casei, dar este, cu siguranță, prima pe care părinții mei o vor cunoaște — oficial mă refer, pentru că apărut de mai multe ori prin ziare, la brațul unor femei și s-a discutat mult pe seama relațiilor mele. Într-un timp se spunea că eu sunt motivul despărțirilor, că averea mi se urcă la cap și nu știu să tratez o femeie și că de asta ele pleacă.

     Prostii.

Am lăsat-o să se schimbe — cinci minute, apoi i-a sunat telefonul și am deschis ușa încet s-o anunț, dar melodia s-a oprit brusc apoi și totuși am văzut-o. Cu rochia atârnând pe șolduri, lăsându-i spatele gol, Alia își așeza breteaua sutienului, făcându-mă să-nghit în sec, și apoi își ridică rochia. Își trage cu greu fermoarul singură și se îndreaptă spre oglindă, moment în care  și eu mă retrag pentru că i-am invadat prea mult și prea pe nedrept intimitatea.
Afișând un zâmbet cald se poziționează în fața mea. Rochia neagră, nu cu mai mult de o palmă deasupra genunchiului, îi scotea excesiv de mult formele în evidență și eram gelos, chiar și pe bucata aia de material care-i atinge trupul. Alia este frumoasă, nu pentru că știe cum să se îmbrace, ci pentru că reușește să fie simplă și naturală și totuși să impresioneze cu fiecare apariție.

- Mergem? a zis râzând văzând că nu mă opresc din a o analiza și din a mă gândi la cât este de frumoasă, pentru că da, știu că și-a dat seama la ce mă gândesc.